Cu ce mână dai, cu aia primești…

Îmi iubesc semenii, aproape necondiționat, pun suflet în tot ceea ce fac, acord respect celor cu care interacționez și îi ajut pe cei aflați în impas, atunci când îmi stă în putere, fidel celor spuse de Ernest Hemingway: ,,oamenii sunt născuţi ca să se ajute unii pe alţii.’’ Privind în jur, rămân uimit de numărul mare al dreptcredincioșilor care se bat cu pumnul în piept vorbind despre milă, iubire, altruism, toleranță și iertare, călcându-se pe picioare pentru a frecventa sfânta biserică și a vorbi despre cinstea lor și despre preaplinul de bunătate ce le-a fost hărăzit. 

Tocmai de aceea parcă nu pot crede că există pe lumea asta atât de mulți indivizi care sunt preocupați mai degrabă de cei cărora le merge (prea) bine, punându-și tot felul de întrebări existențiale, decât de cei care ar avea nevoie de ajutor și compasiune. De necrezut mi se pare și atitudinea… relaxată a multora dintre noi vizavi de nedreptățile care li se fac unor oameni de către alți oameni, unii mai plini de osânză, ceilalți mai amărâți, în cadrul acestui amalgam de trăiri ce alcătuiesc viața.

Greu de înțeles sunt și cei care din momentul când ocupă o funcție, de orice fel, au ca primă - și apoi continuă preocupare - denigrarea predecesorului sau chiar predecesorilor cu o regularitate ce demonstrează frustrare și micime sufletească, dar și altceva: că se cred veșnici, stăpâni peste destine, fără să poată pricepe că absolut orice funcție este trecătoare și că - mai devreme sau mai târziu - se va adeveri zicerea ,,cu ce mână dai, cu aceea primești înapoi!’’ Mă opresc aici spunând doar că tare m-aș bucura dacă am înțelege, cât mai mulți dintre noi, că iubirea și generozitatea nu trebuie să se manifeste din Crăciun în Paști, ci să ne însoțească pașii întotdeauna - și peste tot - pentru a reuși să ne bucurăm de lumina faptelor bune și de imaginea omului mulțumit atunci când privim o oglindă.

Intrăm în Sfântul Post al Paștelui cu speranță și încredere, pregătindu-ne să respectăm, așa cum se cuvine, această perioadă înălțătoare, însă mai important decât orice este să renunțăm la ură și invidie, înțelegând că este mult mai ușor a dărâma decât a construi, alegând să ne situăm de partea binelui. Cât despre postul alimentar părintele Constantin Necula a spus așa: ,,și dacă nu puteți posti de mâncare, refuzați să vă mâncați aproapele…’’ 

De fapt, asta este cea mai mare dovadă a cinstirii lui Dumnezeu!

NU MAI SUNT ACELAȘI…

Indiferent de ceas și anotimp

Nu mai ridic castele, n-are rost;

S-au întâmplat atâtea între timp

Și nu mai sunt acela care-am fost.

Nici nu mai pot spera, ca altădată

Când sufletu-mi era complet deschis,

Căci, între timp, pitici de ciocolată

Au tras cu amăgiri la mine-n vis.

Da, astăzi sunt cumplit de obosit,

Mi-au sucombat credințele, pe rând;

Doar Dumnezeu mai este de găsit

Întămâind mirări la mine-n gând.

Nu m-am ticăloșit, chiar nu se poate

Să mă cobor în iadul din cuvânt;

Mă voi lupta, mereu, pentru dreptate,

Plătind tribut prin tot ce am mai sfânt.

Eu nu renunț, doar plec să-mi oblojesc

Pământul care sunt, c-un strop de vin,

Să caut leac acelor ce iubesc

Și mă întorc... Să nu plecați... Revin! 

(Constantin MOLDOVAN) 

Până săptămâna viitoare vă doresc să fiți iubiți, iubind!