Cel târziu iubitor

Nicolae Romulus DĂRĂMUȘ

Motto: ”Iubirea înseamnă renunțarea la frică” – Gerald G. Jampolsky

Sunt niște ani de când l-am căutat spre a-i spune că, împreună, trebuie să luăm măsuri urgente…

Când m-am apropiat însă, el s-a îndepărtat grăbit, topindu-se în sihăstrii codrene… Drept care l-am lăsat într-ale lui…

Voisem să îi povestesc despre niște oameni: unii care, cu drujbe-n mâini, îi confiscau casa, alții, cu arme, vrându-i pielea, apoi alții, cu coșuri în spate, vrând să-i fure mâncarea… Mai erau niște indivizi cu motoare de tot felul, stricându-i liniștea… Ce să mai zic de unii care, cu buldozere, betoniere și alte scule cotropitoare, puneau capac greu pe creștetul ierbii, precum în cimitire… Și mai aveam destule să îi spun, dar le-am lăsat pe altădată…

Și, iubindu-l așa, de la distanță, am făcut ce-am putut spre a lămuri oamenii pomeniți că ceea ce fac nu e bine… Ici și acolo, câte unul înțelegea, mi-o spunea și dovedea, iar eu mă bucuram. Eu însă aș fi voit să înțeleagă el…

De aceea, după o vreme, l-am căutat iar. L-am găsit ușor, că-i știam căutările, locurile și, încrezător, m-am apropiat… S-a speriat din nou – pesemne că mă apropiasem prea iute… Sau prea tare?… Amândouă, poate… Neașteptat, s-a repezit spre mine… Scurt, dar amarnic de înfricoșător… S-a poticnit la un pas, ca oprit într-un gros geam nevăzut și a tulit-o în desiș… M-ar fi putut spulbera!

N-am apucat să-i spun o vorbă... Ceva-ceva țin minte că i-am strigat în urmă, sperând să mă audă, dar degeaba… Și am înțeles: sub înfricoșătorul său chip se ascundea frica!... Nu amenințarea… O cotropitoare frică!... Atât și nimic mai mult: nu furie, nu răutate… Iar strigătul meu îl speriase și mai și…

Întors în ”civilizație” mi-am continuat treaba cu oamenii, iubindu-l tot de la distanță… Și, Doamne, cât aș fi vrut să înțeleagă că pădurea aceea îi va deveni strâmtă și că relele îl vor ajunge…

Aș fi vrut să-l învăț cum să se ferească de unii, dar mi-am amintit o rostire ”Ce să-l învăț?... Că nu mă iubește…”. E spusa unui filozof grec care doar a rostit adevărul și, deși n-a scris nimic, lumea l-a condamnat la moarte. Astea însă fuseseră demult, adevărul rămânând!… Și cel al rostirii sale.

Acum, trebuie să mărturisesc: nu m-am lăsat și, de curând, l-am căutat iar… De data asta ceva mai prudent… Am stat să mă vadă clar, să se obișnuiască cu mine… Mai ales să mă vadă bine de tot… Nu mi-a mers nici acum… Ba, mai mult: s-a repezit și, fulgerându-și ghearele, mi-a zdrențuit hainele… Cred că m-a și sângerat… Întâmplarea m-a lămurit: frica îi era și mai mare… Îi era groază, de-a dreptul.

M-am frământat în fel și chip și până la urmă cred că i-am înțeles starea: oamenii cu pricina – răii de care voisem să-i zic… - îl prinseseră de câteva ori la mijloc… El scăpase cu viață și învățase lecția… Și, la frica sa ”din moși-strămoși”, se adăugase groaza acestor vremi.

Eu nădăjduisem că va observa că n-am în mâini nici armă, nici drujbă, că nici nu călăresc vreo tărăboanță fumegândă, vuind cotropitor…Groaza însă îl făcuse și mai orb...

Nu mi-a mai rămas decât să am răbdare, vorbind oamenilor.

Știu că va veni o vreme când, înconjurat de nesătuii dotați tehnic, el nu se va mai putea ascunde nicăieri… Abia atunci va trebui să îl caut… Și sunt sigur că, dând ochii roată, gata de apărare și gata de atac – dar nemaiavând unde fugi - îmi va observa picioarele desculțe și mâinile goale…

Va fi clipa în care sălbăticiunea va face diferența dintre mine și fiare. Și, simțind, va alege. Se va apropia și ne vom îmbrățișa. Sunt convins de asta… E doar o chestiune de timp…

P.S. Orice asemănare cu situații din viața unora sau… a fiecăruia nu este întâmplătoare.