Mircea Radu IACOBAN

Constat că, în ultima vreme, parcă m-am specializat în comemorări și aniversări! Nu știu cum se face, dar mereu dau peste date ce n-ar trebui ignorate ori ocolite, fie și pentru simplul motiv că lumea nici n-a început, nici nu se termină cu noi și avem datoria să mai aruncăm câte-o privire-n urmă, nu numai obsesiv și egoist către prezentul agresat de veșnicele și imundele politicale. Acum 35 de ani, tot într-un miez de iulie, trecea în lumea celor drepți pictorul și sculptorul Dimitrie Loghin, fost elev al lui Șt. Dimitrescu și Tonitza. Cel care, potrivit spuselor lui Ion Irimescu, „a adus sentimentul românesc în partea de nord a țării”.

Mi-a fost profesor la Liceul „Ștefan cel Mare”, ceea ce chiar mă obligă să așez în acest colț de pagină câteva rânduri evocatoare. Suceava l-a sărbătorit în martie, cu prilejul retrospectivei care a înmănunchiat 100 de lucrări ale plasticianului născut la Botești, în fostul județ Baia. Adaug, în momentul comemorării, frânturi de amintiri ale școlerului fost coleg de bancă cu alt mare dispărut, pictorul Ion Grigore, cel care și-a întrezărit talentul și vocația tocmai în orele de desen predate de Loghin – un domn distins, sobru, deloc expansiv, blând, cu privirea încărcată de o anume tristețe, transmisă constant majorității personajelor portretizate. Și fiindcă veni vorba: aici pare a se afla o „cheie” scăpată vigilenței cenzorilor vremii, care, culmea stupidității, abuzului și mărginirii, au interzis o expoziție a lui Dimitrie Loghin fiindcă li s-a părut prea apropiată imaginea „capului de copil” dăltuit în lemn de… efigia regelui Mihai, așa cum apărea ea pe timbrele și monedele de altădată. Mult mai „vinovată” ar fi arătat unui ochi cât de cât apt să deceleze subtilități „dușmănoase” acea privire totdeauna tristă și resemnată cu care artistul și-a înzestrat chipurile portretizate, chiar atunci când se cuvenea să exprime „elanul revoluționar”, constant sugerat, după model sovietic, în plastica „obsedantului deceniu”.

Interesant este că profesorul Loghin ne preda, în paralel, și desen tehnic. N-o făcea doar din obligație „curriculară”, cum i-am zice azi. Simțeam că prețuiește acest exercițiu de rigoare, care, de altfel, i-a îngăduit construcții remarcabil organizate până și în peisajele în care accentul cădea pe irizări tremurate, prefigurate printre siluetele șterse ale sălciilor despletite. A iubit mult Bucovina și Suceava pictorul și sculptorul Loghin; albumul publicat de cei ce l-au prețuit depune convingătoare mărturie, atrăgând în același timp atenția asupra faptului că, dincolo de promovarea agresivă și tenace, aptă să genereze celebrități de moment, rămâne judecata timpului, înzestrată cu harul tămăduitor de a repune în drepturi creații nedrept marginalizate. Din acest punct de vedere, albumul apărut în 2012 (l-am comentat chiar în această rubrică în momentul apariției) s-a constituit într-un salutar și necesar gest reparator.

O amintire: profesorul nostru nu găsea lemn de tei pentru sculpturi și apela la elevi. Parcă văd, scrise pe tablă, cifrele dimensiunilor dorite. Ruga pe cei care i-ar fi putut furniza, contra cost, desigur, materia primă, să-i dea un semn. Numai că pădurile Bucovinei se întrupează din brazi, molizi, carpeni, fagi… Solicitarea mereu rămasă fără răspuns o reitera periodic. După absolvire și după eșecul la admiterea de la Medicină (cu 1 în teza la română – am scris ce credeam despre Rebreanu, n-aș zice că în litera manualului…) am lucrat un an de zile ca paznic de noapte la depozitul de bușteni din Ițcani al IFET Rădăuți. Un munte de trunchiuri se înălța pe rampa gării, dar numai esențe tari. Cu gândul la rugămintea profesorului, am tot pândit să apară, în căruțele ce veneau de la Mitocu Dragomirnei, vreun trunchi de tei. Nu s-a întâmplat niciodată. N-a fost să fie.