Doru POPOVICI

De cele mai multe ori, atunci când vedem la noi petrecându-se vreo chestie care nu pare tocmai în regulă, ne grăbim să urlăm că, pardon, ca la noi la nimenea, că suntem de râsul planetei, că-i o ţară de nebuni etc. Şi aproape întotdeauna facem şi comparaţii cu lumea "civilizată", din care ieşim de fiecare dată pe minus. În aceste zile se desfăşoară la Londra, de fapt la o margine a capitalei britanice, numită Wimbledon, cel mai cunoscut turneu de tenis de câmp din câte au existat vreodată pe Terra. E turneul cu care englezii se mândresc de o grămadă de ani şi pe care absolut oricare jucător îşi doreşte să-l câştige măcar o dată în carieră. Cunoscută fiind şi predispoziţia genetică a englezilor pentru reguli, exactitate, corectitudine, precum şi bunele maniere care cică sunt o a doua natură pentru britanici, te-ai aştepta ca la Wimbledon să fie totul perfect, iar turneul să fie o demonstraţie de forţă combinată cu bun-simţ. Mai ales noi, cei mai bătrâni, ne amintim cum în anii '60 şi '70 acesta chiar aşa şi era, astfel încât o simplă vorbă sau un gest uşor necontrolat aducea amenzi uriaşe, dacă nu chiar excluderea din competiţie. O competiţie care începea pe un gazon verde şi uniform şi se termina tot aşa, iarba părând veşnică şi mereu proaspătă. Acum, după 3 tururi, mai toate terenurile sunt din pământ, punctat cu smocuri de iarbă ici, colo, astfel încât a spune că suprafaţa de joc este iarbă pare uşor hazardat. Cât priveşte publicul, cel care cândva părea decupat din lumea bună a romanelor lui Dickens, acum este un amalgam de cocalari şi cântăreţi/actori veniţi mai degrabă să se arate lumii decât să urmărească jocul. De aceea nu miră pe nimeni că în mijlocul unui punct care era chiar decisiv s-a auzit un urlet animalic (de femeie!), spre uluirea până la îngheţ a uneia dintre jucătoare. Evident că adversara acesteia, o englezoaică, a considerat chestia ca normală. Cum tot normal i s-o fi părut ca arbitrul partidei să o fure pe ailaltă de mai multe ori, fără vreo ezitare, iar pe asta, englezoaică unguroaică născută în Australia, să o lase să bată mingea aia de pământul poreclit iarba preţ de câte 27 de secunde... că regulamentul îi dă voie doar la 17. Aşa încât, dacă mai aveţi cumva în cap greşita idee că la Wimbledon e sanctuar, nu maidan, ar fi vremea să v-o revizuiţi.