Narcis SIRETEANU

Vorbăria din ultimele zile despre asocierea dintre muzica rock şi satanism confirmă că ne aflăm cu vreo jumătate de secol în urma mentalităţilor mondiale. Nu putem ţine pasul cu civilizaţia. Sunt momente în care îmi vine să cred că noi suntem cam în aceeaşi minte cu jihadiştii ăia care interpretează orice aşa cum au chef şi dau replici cu dinamită.

Modul cum este percepută muzica rock s-a schimbat; şi nu de azi, de ieri. O confirmare este magnifica operă rock „Jesus Christ Superstar”, apărută în 1970, care transpune - pe acorduri moderne - ultima săptămână de viaţă a Mântuitorului, până la crucificarea lui. Compozitorul operei este Andrew Lloyd Webber, textul a fost scris de Tim Rice, rolul lui Iisus fiind interpretat de solistul vocal al formaţiei Deep Purple, Ian Gillan.

Găseşti vreo urmă de copită sau vreo împunsătură de coarne în „Jesus Christ Superstar”? Pe dracu! Dimpotrivă, opera este dumnezeiesc de frumoasă. Diavolul în persoană dacă ar asculta-o, şi-ar revizui comportamentul şi ar deveni un băiet de comitet, care îşi spune frumos rugăciunile.

„Jesus Christ Superstar” poate fi ascultată în întregime – pe comodul YouTube, de exemplu – sau pot fi degustate doar câteva cântece desprinse din întreg, cum ar fi „I don’t know how to love him” sau „Superstar”.

La început, Vaticanul a privit cu rezervă această creaţie. Ulterior însă, probabil şi ca urmare a succesului uriaş la public, a acceptat-o, sfârşind prin a o binecuvânta. Căci nu există muzică satanică sau nesatanică: există doar muzică bună şi muzică proastă, care în definitiv nici nu e muzică.  

Din 1970 până amu’, în întreaga lume, au avut loc o grămadă de reprezentaţii cu această operă. Poate că ar fi bine dacă şi operele din România ar include-o în repertoriul lor măcar ocazional. Aşa le-ar mai ridica românilor – chiar şi preoţilor - nivelul cultural şi n-ar mai emite cu atâta uşurinţă tot fel de enormităţi.