Mircea Radu IACOBAN

Ce-i rămâne Franţei de făcut după acest adevărat 11 septembrie parizian? Prima grijă, desigur, întărirea măsurilor de protecţie anti-tero. Uşor de spus, greu de înfăptuit şi cu îndoielnice rezultate imediate. Vrând-nevrând, experienţa israeliană, care şi-a pregătit conducători de echipe anti-tero începând încă din  1987, devine Cursul scurt de prevenire a atentatelor şi anihilare a teroriştilor. Americanii şi europenii au parte de un atentat odată la nu ştiu câţi ani – israelienii, chiar de mai multe ori pe zi. Va decide Franţa să adopte măsurile draconice din Israel? Greu de crezut. Citeam ziarele la Tel Aviv când s-a întâmplat nenorocirea din Franţa. Și ce citeam? Știri dacă nu banal-cotidiene, oricum, deloc considerate „bombă”. Iată: „Un terorist arab înarmat cu un cuţit s-a apropiat de punctul de control de la Hakisok strigând Alah Akbar (...) Agenţii de pază au deschis focul şi l-au împuşcat.” În aceeaşi pagină: a fost ucis un terorist „ce încerca să înjunghie un tânăr israelian.” Mai departe: „Doi terorişti palestinieni au fost lichidaţi de forţele de securitate după un atac cu cuţitul.” Titlu într-altă gazetă: „Majoritatea evreilor israelieni susţin uciderea teroriştilor pe loc: 33% acceptă deplin, 19,7% moderat” – nu prea pricep cum vine cu lichidarea moderată; probabil, e vorba de-o acceptare nuanţată: „regret, dar altfel nu se poate”. Și, probabil, chiar nu se poate! Nu-i foarte comod să trăieşti în Israel şi din pricina eternei ameninţări teroriste, dar şi ca urmare a riguroaselor măsuri de prevenire. Am rugat un prieten să mă ia de la tren în gara Haifa. Mi-a explicat că nu-i ca la noi, să te duci să-l aştepţi pe Costică la sosirea personalului de Cisnădie. Ajunge pe peron doar cine are bilet la trenul respectiv şi după sumedenie de controale, inclusiv cu trecerea prin poarta detectoare de metale şi scanarea bagajelor. Intri într-o grădină publică doar după ce ţi se controlează geanta, să n-ascundă grenade. Zidul Plângerii nu-l mai poţi atinge, ca altădată: au acces privilegiat ultrareligioşii, turiştii fotografiază de departe. La obiectivele de interes istorico-religios ai acces după trecerea prin filtre peste filtre, unde oficiază fetişcane frumuşele, zâmbitoare şi bine... înarmate. Ca să ajungi la aeroport, treci prin nu ştiu câte puncte de control; întrebarea la mai toate este dacă te-a rugat cineva să duci vreun pachet cu zborul respectiv, dacă ţi-ai făcut singur bagajele, dacă n-ai lăsat cumva geamantanul fără supraveghere... Cu toate astea, în stradă nu se simte tensiune, viaţa oraşului pare a fi rămas în cursul ei firesc din totdeauna – ceea ce înseamnă că măsurile de siguranţă sunt mai profunde, controalele „la vedere” fiind doar vârful icebergului. Domeniu în care Israelul are sistemul consolidat; Franţa va trebui s-o ia de la capăt, iar eventualitatea scanării poşetei la uşa Operei nu prea cred că va stârni entuziasme la Paris. Chestiunea în sine este mult mai complicată decât pararea unui eventual atentat sau atentate, ea ţine de o anume mentalitate, care, după 11 septembrie, a suferit profunde modificări în USA, dar în Europa, dincolo de vuietul mediatic, a avut ecou instituţional şters şi vătuit. Expertul anti-terorism israelian Jonathan Fine, care a conferenţiat şi în România, a prezis: „Europa este doar la începutul confruntării cu violenţa terorismului islamic radical.” O primă confirmare a venit din Franţa, din nou anticipată de Fine: „E o discuţie teoretică, dar îmi pare rău s-o spun că ar fi nevoie de un 11 septembrie în Europa.” Ceea ce, iată, s-a întâmplat. Viziunea lui Fine: „Voi, în Europa, aveţi un elefant imens în mijlocul sufrageriei şi toată lumea se uită în altă parte”. Ce vrea să sugereze expertul israelian? Adoptarea unor măsuri de protecţie şi legi mai restrictive – democraţia trebuie să împace şi una şi alta. „Avem voie, ca democraţi, să ne apărăm în faţa celor ce vor să ne distrugă.” Nu puţini sunt cei care tratează trista experienţă pariziană cu un „aşa le trebuie francezilor!” Nu-s foarte departe de adevăr, fiindcă excesiva permisivitate, conjugată cu lipsa de reacţie la predicţiile îngrijorătoare de ordin social-politic şi demografic, prompt speculate de alogeni, erau de aşteptat să acţioneze contraproductiv, până la violenţa extremă. Cine poate şti câte mii de militanţi islamişti au adus în Europa valurile migraţioniste necontrolate, întărind astfel un front nevăzut dispus la orice, inclusiv la auto-sacrificiu?  Iar Europa nu mai are un elefant în sufragerie, ci ditamai turma. „Ameninţarea teroristă – mai spunea  Fine cu destulă vreme în urmă – nu se mai află la graniţele Europei, ci chiar în sânul ei”.

Și se cuvine luată în serios până nu-i prea târziu!