Există o formă de durere care nu se vede și nu cere atenție, dar care apasă zi după zi, an după an. Este vinovăția veche, aceea pe care o purtăm pentru lucruri întâmplate cu mult timp în urmă, pentru cuvinte spuse într-un moment de furie, pentru gesturi nefăcute la timp, pentru oameni pe care nu i-am iubit așa cum am fi putut. Mulți trăiesc ani întregi cu o astfel de povară, fără să o numească vreodată, fără să o spună cuiva, fără să își dea seama cât de mult le influențează viața. Vinovăția nerezolvată devine, în timp, o lentilă prin care privim totul. Ne face să credem că nu merităm bucurie, că trebuie să ne pedepsim singuri, că orice lucru bun care ni se întâmplă este o nedreptate. Devenim propriii noștri judecători, iar sentința este una pe viață.
Din punct de vedere psihologic, vinovăția are o funcție sănătoasă atunci când apare după o greșeală reală și ne ajută să reparăm, să cerem iertare, să schimbăm ceva în comportamentul nostru. Problema apare atunci când rămâne mult după ce momentul a trecut, când nu mai putem face nimic concret, dar continuăm să ne pedepsim. Atunci nu mai este un semnal util, ci o rană care se redeschide singură. O cercetare realizată de psihologul June Price Tangney, de la Universitatea George Mason, a arătat o diferență importantă între vinovăție și rușine. Vinovăția se referă la un comportament, la ceva ce am făcut, în timp ce rușinea se referă la cine suntem. Studiile sale au demonstrat că persoanele care rămân blocate în rușine, transformând greșelile în judecăți despre propria persoană, au un risc mult mai mare de depresie, anxietate și dependențe. În schimb, cei care reușesc să separe fapta de identitate, recunoscând că au greșit fără să își spună că sunt răi, se vindecă mai repede și au relații mai sănătoase. Așadar, modul în care ne vorbim despre greșelile noastre contează enorm.
Unii își poartă vinovăția pentru lucruri foarte mari, cum ar fi o pierdere sau o decizie care a schimbat viața cuiva drag. Alții suferă pentru greșeli pe care altcineva le-ar considera mărunte, dar care pentru ei cântăresc cât o lume. Important nu este cât de mare pare greșeala din afară, ci cât de mult doare pe dinăuntru. De cele mai multe ori, vinovăția veche este însoțită de un dialog interior dur, în care ne spunem lucruri pe care nu le-am rosti niciodată față de un prieten aflat în aceeași situație. Suntem mai aspri cu noi decât cu oricine altcineva. Eliberarea începe în clipa în care recunoaștem că suntem oameni, iar oamenii greșesc. Nu este o scuză și nu înseamnă că ceea ce s-a întâmplat nu a contat. Înseamnă doar că trecutul nu mai poate fi schimbat, oricât de mult ne-am chinui.
A ne ierta pe noi înșine nu înseamnă a uita, ci a accepta că am fost cine am fost atunci, cu mintea, durerile și limitele pe care le aveam. Persoana care a greșit nu mai este, întru totul, persoana care își amintește acum greșeala. Între cele două există ani, experiențe, lacrimi, schimbări. Vinovăția păstrată în tăcere crește și devine un monstru. Spusă cuiva de încredere, ea se micșorează și capătă proporții reale. Pentru cei care se recunosc în aceste rânduri, există trei pași practici care pot aduce ușurare.
Primul este scrierea unei scrisori către sine, în care recunoaștem greșeala cu sinceritate, fără a o minimaliza, dar și fără a ne distruge, iar apoi ne adresăm cuvinte de înțelegere, așa cum am face pentru un prieten drag. Al doilea este gestul reparator, fie îndreptat către persoana afectată, dacă mai este posibil, fie transformat într-o faptă bună făcută altcuiva, pentru că binele oferit conștient preschimbă durerea trecutului în sens pentru prezent.
Al treilea este vorbirea deschisă cu un specialist sau cu o persoană de încredere, pentru că ceea ce ținem ascuns crește în întuneric, iar ceea ce spunem cu voce tare începe să se așeze. Vinovăția nu pleacă brusc și nu pleacă pentru totdeauna. Va mai reveni în zilele grele și în nopțile lungi. Dar putem învăța să o privim altfel, ca pe o veche cunoștință care bate la ușă, nu ca pe un stăpân care ne ordonă cum să trăim. Iar într-o zi, fără să ne dăm seama exact când, vom observa că povara este mai ușoară, că respirăm mai adânc, că soarele are din nou căldură. Atunci vom ști că nu am uitat, dar ne-am iertat.
Psiholog Mihai Moisoiu
Tel. 0753 937 223
www.mihaimoisoiu.ro
E-mail: mmmoisoiu@gmail.com
