Suceveanul Teofan Narcis Axinte, cercetător al Centrului de Studii Israeliene „Theodor Herzl” din cadrul Facultății de Științe Politice (SNSPA), a investigat unul dintre cele mai violente episoade din istoria modernă a României, pogromul de la Iași, din iunie 1941, și a prezentat rezultatele în cadrul workshopului internațional „Mass Violence and Jewish Responses: The Holocaust as a Local History in Eastern Europe”.
Cu comunicarea intitulată „Between State Incitement and Local Initiative: Civilian and Semi-Official Participation in the Iași Pogrom” („Între incitarea statului și inițiativa locală: participarea civilă și semioficială la pogromul de la Iași”), doctorandul Teofan Axinte a propus o regândire a „mecanicii genocidului”, destrămând atât mitul conform căruia violențele au reprezentat o executare „de sus în jos” a ordinelor statului central, cât și teoria unei „izbucniri spontane, de jos în sus”, izvorâtă exclusiv dintr-un antisemitism haotic al maselor.
În viziunea cercetătorului sucevean, masacrul a fost posibil ca urmare a unei fuziuni între autorizarea venită de la nivel guvernamental și inițiativa asumată de comunitatea civilă locală. „Pogromul nu poate fi înțeles cu adevărat fără a analiza această zonă intermediară”, explică drd. Teofan Axinte, subliniind că „violența a apărut dintr-o sinteză deosebit de toxică”, în care „statul a suspendat cadrul legal și a oferit impunitate, însă inițiativa civilă de la firul ierbii a fost cea care a transformat persecuția într-o realitate stradală devastatoare”.
- Cazuri concrete de civili care au denunțat evrei
Prezentarea a descris pașii care au dus la catastrofă, începând cu legislația antisemită din perioada 1867-1913, trecând prin radicalizarea presei interbelice – de exemplu ziare precum „Sfarmă Piatră” și „Porunca vremii”, și culminând cu starea de urgență din iunie 1941, când minoritatea evreiască a fost catalogată drept un „sabotor militar iminent” în spatele frontului. Stigmatizarea generalizată din primăvara acelui an, de exemplu prin ștampilarea pașapoartelor sau excluderea medicilor și studenților evrei, a funcționat ca o normalizare a excluderii sociale.
Studiul aduce dovezi despre modul în care geografia urbană a Iașiului a fost transformată într-o „armă”, în contextul în care armata și jandarmii aveau arme, însă le lipseau cunoștințele despre rețeaua de străzi și locuințe. Civilii locali au completat acest deficit informațional prin denunțuri precise. Un caz prezentat de dr. Axinte este cel al medicului Alexandrina Tutuman de pe strada Anastasie Panu. Aceasta a stat în fața imobilului indicându-le explicit militarilor apartamentele de la etaj unde locuiau evrei, acțiune soldată cu uciderea a 17 vecini. „Statul nu a fost nevoit să transforme fiecare cetățean într-un agent oficial”, subliniază cercetătorul, ci „a fost suficient să transmită mesajul clar că agresiunea nu va fi pedepsită, iar jaful și crima vor fi privite ca acte de purificare patriotică”.
- „Oportunitate sadică de a performa loialitatea față de noul regim antonescian
Comunicarea științifică evidențiază și componenta de oportunism economic, dincolo de convingerile ideologice. Jafurile sistematice au oferit localnicilor un avantaj material direct. De la șoferi de taxi care au ghidat mulțimea în cartierul Abator, până la lucrători poștali care au denunțat falși sabotori pentru a le ocupa apartamentele prin Centrul Național de Românizare, deposedarea de bunuri a funcționat ca un motor al violenței secundare. În plus, marșurile forțate pe distanțe kilometrice, în care victimele erau bătute și umilite public în drum spre Chestura Poliției, au avut un rol ritualic. „Pentru agresor sau spectator, umilirea publică a evreilor a fost un teatru al persecuției. A fost o oportunitate sadică de a performa loialitatea față de noul regim antonescian și de a demonstra apartenența la comunitatea națională considerată curată”, afirmă Teofan Axinte.
Faza a doua a violenței a însemnat trecerea de la violența manuală la cea „infrastructurală”, unde angajați ai căilor ferate (CFR) au devenit complici, atacând deportații cu ciocane sau extorcându-i cu sume uriașe, între 10.000 și 100.000 de lei pentru un pahar cu apă în trenurile morții.
- Discernământul moral: „Opțiuni au existat”
Un aspect important al lucrării susținute la workshopul internațional este sublinierea faptului că participarea nu a fost una oarbă sau automată, iar liberul arbitru a funcționat inclusiv în momentele de colaps total al legii. Au existat oameni care au ales să riște totul pentru a proteja destine, ieșind din consensul violent al străzii. Sunt oferite exemplul inginerului Naum, executat pe strada Păcurari alături de evreul pe care încerca să-l salveze, dar și cazurile fericite ale farmacistului Beceanu sau ale lui Grigore Profir, directorul Morii Dacia, care a salvat circa 100 de persoane în ciuda amenințărilor directe cu moartea. Cercetarea prezentată de tânărul cercetător concluzionează că genocidul nu s-a produs într-un vid legislativ abstract, ci a reprezentat o convergență catastrofală locală. „Prin analizarea actorilor intermediari și a microgeografiei din Iași, scoatem la iveală adevărata arhitectură a complicității. Politica genocidară de stat se hrănește direct din oportunismul și cunoștințele de zi cu zi ale societății. Holocaustul din România este, în mod fundamental, istorie locală”, a subliniat drd. Teofan Axinte (p. 15).
Evenimentul academic a fost organizat la Iași cu ocazia comemorării a 85 de ani de la tragicele evenimente din iunie 1941, de către Mandel Center for Advanced Holocaust Studies din cadrul Muzeului Memorial al Holocaustului din SUA (USHMM), în parteneriat cu Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” și Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
