Constat că devin custode la aniversări-comemorări – le aleg pe cele, de regulă, uitate. Acum 40 de ani își încheia viața Angheluș, poet de Huși, un personaj pe nedrept lăsat în uitare. Fulguranta lui trecere prin lumea literelor moldave îngăduie o referire la conceptul de „localism creator” pus în circulație de fostul nostru profesor la Universitatea ieșeană Al. Dima, ce revine în actualitate ori de câte ori se ia în discuție o perioadă de efervescență a realităților culturale din câte-o măruntă arie din margine de țară, considerată fie în pașnică adormire, fie prea puțin capabilă să se ridice la nivelul strălucirii de odinioară. Ai senzația că acționează misterioase fenomene telurice migratoare prin veac, capabile să nutrească la un moment dat țâșnirea unui impresionant evantai de străluciri (cândva Blajul, apoi Fălticenii…) spre a se muta apoi într-o altă zonă, unde se resemnează în așteptare, urmând să izbucnească odată și odată, poate, cine știe, la fel de exploziv.
Impresia-i că rămâne doar să se apese tasta similară celei ce scoate computerul din starea hybernate pentru revelarea sumedeniei de factori care concură la migrarea „matricelor creatoare”: până la urmă, tot omul sfințește locul, destinul cultural al urbei putând fi hotărâtor influențat de prestația cutărei personalități catalizatoare de energii și aptă să reconstruiască oriunde în spațiul mioritic climatul stimulativ propice creației.
De regulă, astfel de personalități-ferment se bucură de prețuirea urbei și de cvasi-indiferența nației. Rămân să-și consume strădaniile în măruntul lor univers, unde își rostuiesc biblioteci, își formează discipoli, scriu cu râvnă, scriu fără răgaz, se hrănesc adesea cu himere și se sting înainte de a-și da seama că reprezintă o valoare cel puțin comparabilă cu proprietarii guralivi de box-office și susținere interesată de grup.
Un astfel de personaj emblematic a fost Ion Alexandru Angheluș, căruia concitadinii îi spuneau (nu numai de dragul rimei) „Angheluș, poet de Huși”. Rimarea jucăușă, nutrită din amicală prețuire, poartă oare, fără voie, și un anume sugestie minimalizatoare? Dacă-i așa, este nejustificată și, recitind la 40 de ani de la dispariție cărțile condeierului, constați că nu-i nici pe departe un poet de calibru, uz și respirație… locală; dimpotrivă, cărțile sale (câteva culegeri au apărut postum, prin grija foștilor prieteni) sunt îndreptățite să figureze pe oricare dintre rafturile onorabile ale poeziei române de azi. Nu de primă mână, dar, oricum, acolo, într-un raft onorabil al bibliotecii neamului. Pe de altă parte, chiar să fie puțin măgulitor titlul de „poet de Huși”? O samă de compatrioți, când aud de Huși se gândesc la Busuioaca de Bohotin… și cam atât. N-au de unde ști că aici s-au născut Petru Rareș, Dimitrie Cantemir, Mihail Kogălniceanu, Al. Ioan Cuza…
Apropo de Cuza: casa în care domnitorul se crede că a văzut lumina zilei a fost demolată puțin înainte de 1989. În perioada interbelică, Iorga, pe atunci președinte al Comisiei Monumentelor Istorice, a obținut Decretul regal prin care imobilul era ocrotit, fiind declarat monument istoric. După ce a fost dărâmat spre a face loc unui bloc care nu știu dacă s-a mai construit vreodată, organele locale, dându-și seama de enormitatea gafei, au cerut insistent istoricilor locali să declare, cu ceva ani în urmă, că Al. Ioan Cuza s-a născut… vizavi: „E tot o casă veche, are și asta coloane”!
Printre numele altor hușeni de marcă se află acelea ale lui Mihail Ralea, Radu Cernătescu, Șt. Dimitrescu, Al. Giugaru, Oct. Cotescu ș.m.a. – cu rezerva cuvenită, și doar din necesitatea neuitării istoriei așa cum a fost, fastă ori dimpotrivă, îl trec pe listă și pe Corneliu Zelea Codreanu. În Hușiul ce mustește de istorie, o stradă poartă acum numele lui Ion Alex. Angheluș – nu-i puțin lucru, mai ales că poetul dispărut prematur e și acum citit, recitat, evocat, într-un cuvânt, prețuit – barem în urbe, deși ar merita mai mult. Mă-ntreb numele cărui scriitor ieșean, sucevean, botoșănean, băcăuan, nemțean, trecut relativ recent în neființă, a fost onorat cu botezarea vreunei străzi? Iată că hușenii nu s-au sfiit s-o facă, deși poetul n-a avut nici măcar calitatea (acum aproape banală) de membru al Uniunii Scriitorilor!
La o mai veche manifestare comemorativă moderată de criticul Teodor Codreanu, alt hușean mai mult decât stimabil, membru al Academiei Republicii Moldova și distins de Președintele României, s-au ascultat vechi înregistrări cu vocea poetului Ion Angheluș, i s-au recitat versuri, a fost evocat de cei ce l-au cunoscut, inclusiv de foștii săi elevi, s-au expus fotografii de altădată. Gest prietenesc recuperator de reală sinceritate (cu siguranță repetat și acum, în 2026) prea puțin întâlnit astăzi altundeva în postata „mărunților” literelor române. De altfel, continui să cred că sintagma „poet al Hușilor” nu minimalizează, ci înalță.
P.S.
Politicale (că altfel nu se mai poate). Alarmă: ieri, între orele 14,05-16,25, la nici una dintre televiziunile noastre nu s-a rostit numele și n-am zărit chipul rubicond al lui Bolojan! Se-ntâmplă ceva, am îngrijorări legitime, cum să dispară mai bine de două ceasuri de pe firmamentul actualității cel mai mediatizat personaj al nației (față de Bolojan, Nicușor abia-i pe locul 5-6). Poate n-am scotocit cum se cuvine foiala de posturi supraornamentate cu breaking-news-uri (din care jumătate-s fleacuri), ori, cine știe, tocmai supramediatizarea te face că aluneci peste figura omului nostru din Oradea: pur și simplu nu-l mai remarci, îl știi etern acolo, înșurubat pe firmamentul mioritic precum norii pe cerul întomnatei noastre veri. Acuși începe să scadă ziua, vine iarna, și noi tot cu Bolojan am rămas! Să recunoaștem că, fără el, politicalele noastre ar fi rămas fade și seci – că nici Grindeanu, nici Friț, nici Hunor et comp., darămite Simion ori Călin, de mult nu mai au ceva notabil și realevabil de spus. Și când tace, Bolojan o face. Rămâne de văzut finalitatea. Dacă, adică, pentru amărâta (politicește) noastră țară o fi de bine sau de rău. Cine știe, s-o spună!
