Parte din presa noastră scrisă, vorbită, televizată, de-ar fi să aleagă între știrile ”S-a construit o școală” și ”A ars o școală”, ar pune-o neîndoielnic prima și cât mai la vedere înfiptă, vestea amarnică a incendiului. Cu ceva ani în urmă funcționa chiar un soi de spațiu tv. Rezervat, ”Știrile de la ora 5”, parcă anume destinat etalării ororii războaielor, accidentelor, crimelor și tuturor îndolierilor zilei. Care, până la urmă, a copleșit sumarele, devenind de-a dreptul prioritar. Mai ales în zona relatărilor tv., parte și-n restul presei noastre (probabil și pretutindeni în lume!) „știrea bună” este mai degrabă tolerată – nu se spune, dar se simte, și încerc o strângere de pix la gândul că rubrica ce-o pregătesc gazetei de azi ar putea fi considerată fadă și banală: ce vârf de interes poate aduce vestea că, abia la anul, o să fie isprăvită restaurarea unei săli de spectacole? Îndoială legitimă, dacă toate nu s-ar petrece la Iași, unde orice gest cultural mai apăsat cere obligatoriu recurs la istorie și referiri la truda înaintașilor.
Trebuie s-o iau din 1847, când Franz Liszt a ajuns la Iaşi și a fost găzduit în casa vistiernicului Alecu Balş, azi parte a ansamblului clădirilor Filarmonicii ieșene, impecabil restaurat în decursul ultimilor ani. Alecu Balș își construise casa în stil clasic în 1815, clădirea a adăpostit mai târziu Institutul francez „Sacre Coeur”, apoi Institutul „Notre Dame de Sion”, care avea s-o amplifice, edificând paraclisul destinat călugărițelor – este incinta ce va deveni sala de concerte a Filarmonicii (zidirea avea să fie profund afectată de cutremurele din 1977, 1986, 1990, și șubrezită de apele pânzelor freatice). Acolo, Liszt i-a cunoscut pe Gheorghe Asachi, pe Costache Negri, şi a susţinut primul dintre concertele ieșene. În gazeta Albina românească, cronicarul muzical Gheorghe Asachi l-a prezentat pe Liszt ca pe un artist ce ținteşte în ist moment toată a noastră luare aminte şi admiraţie… În casa lui Alecu Balş l-a cunoscut pe Barbu Lăutaru, care i-a reprodus, pe vechea lui lăută, cu atâta deplină și exactă perfecțiune improvizaţiile, încât Liszt, plin de uimire, nu a putut să exclame decât Eşti un adevărat artist!
Tot în saloanele Casei Balș s-a petrecut unul dintre cele mai importante evenimente ale culturii române: acolo, în 1817, amatorii îndrumați de Asachi au prezentat întâia piesă de teatru în spațiul românesc, Mirtil și Chloe – se vor împlini curând două sute zece ani… (Fapt divers pe jumătate hazliu: în atât de onorata incintă s-a întâmplat să viețuiesc o vreme. În 1956, când Iașul stâlcit de bombardamente n-avea unde să-și mai așeze armia studenților veniți din toată țara și nici răgaz să cugete la protejarea unor spații nici azi trecute toate în rândul relicvelor cu rezonanță istorică, acolo s-a aciuat căminul studențesc „Mihai Eminescu” – am locuit în căminul improvizat în Casa Balș, 41 într-o cameră, becul nu se stingea niciodată…)
Prin 2008 pare-mi-se, sala Filarmonicii, șubrezită și devenită nesigură, a fost închisă, și de atunci Filarmonica, una dintre cele mai apreciate din țară, dacă nu chiar întâia – și aici, desigur, nu-i vorba de clădire, ci de exemplara calitate a personalului artistic – și-a aflat, într-un nesfârșit provizorat, un loc acolo unde se adună din primul moment culturalii în caz de restriște, la Casa de cultură a studenților, instituție, firește, cu proprii atribute și necesități ce se cuvin luate în seamă.
Cunosc bine traiul în comun, că la Teatrul Național am găzdui vreme de 11 ani Opera, ferească Dumnezeu de mai rău pentru amândoi „combatanții” în eternă hârjoană pentru spații totdeauna insuficiente, competențe, programări, orgolii ș.a.m.d. (Acasă, locuiam în aceeași clădire cu directorul Operei, C. Dediu, și ne-am înțeles totdeauna de minune – cum ajungeam în birourile noastre, situația ne obliga să devenim de-a dreptul… inamici!)
În sfârșit, a dat Domnul să apară geana de lumină: Opera ieșeană va avea sediu propriu, Filarmonica și-l va recăpăta pe al său. În primul caz, rezolvarea e de lungă durată, cel de al doilea, e-n prag de finalizare – atât președintele Consiliului Județean, cât și inimosul director al Filarmonicii anunță pentru finalul anului viitor sfârșitul provizoratului. Filarmonica își va recăpăta vechiul sediu, refăcut, aș putea spune, esențial. Nu-i deloc lucru ușor, în cazul de față, nu-i vorba despre re-edificarea unui bloc de locuințe oricât de meșteșugit imaginat, ci de stricte necesități specifice, unele unicat. Între temeiurile sigure ale reușitei întregului demers este alegerea constructorului, firma lui Titel Sinescu, directorul „Iasicon”. Îi dau cuvântul, pentru a se defini dintr-o privire personajul: „Să te plimbi prin istorie, să-ți imaginezi personalitățile care au marcat aceste clădiri, la cele ce au și reprezintă ele pentru poporul nostru, te face mândru, te face util, te face să iubești această meserie!” De menționat și spusele prezidentului Consiliului Județean, conștient că Filarmonica rămâne „una dintre bijuteriile pe care le avem noi, și pe care, Slavă cerului, le vom lăsa ca nouă celor ce vor urma.”
În interesanta revistă Filarmonica magazin nr. 18 sunt enumerate câteva dintre noutățile de ordin tehnic promise detaliat de directorul Bujor Prelipcean, mult implicat de la bun început în întregul proiect. Iată: sala va fi mai încăpătoare cu peste 100 de locuri, panta balconului va fi modificată, sunt prevăzute două lifturi enorme, care vor aduce spectatorii direct în sala de concert, și un alt lift, de asemenea enorm, cu capacitatea de a prelua pianele și instrumentele de percuție; tot ce este nevoie în scenă poate fi astfel adus direct din magazia aflată la câțiva metri sub podiumul de concert. Va fi revăzută și refăcută acustica, conform cerințelor aparaturii specifice, care, totuși, în căutarea „primatului acusticii, nu dau garanția unui succes imediat”, rămânând să se țină seama de visu de experimentările proprii pas cu pas.
Seria noutăților este mult mai lungă, ar merita un capitol aparte! Noile condiții ale sălii de concert vor îngădui, între altele, și posibilitatea organizării unui Bal al Filarmonicii Moldova, la care se dorește a fi invitate cele mai mari somități culturale și politice ale Iașului și ale țării, reunite în aceeași sală după tipicul Filarmonicii din Viena.
Toate înnoirile vor contribui, indirect, și la consolidarea proiectului artistic anual, aripa nevăzută publicului, ce pretinde riguroase și deloc ușor de stabilit orarii personalizate, la construirea cărora contribuie directorii instituției, dimpreună cu Secretariatul muzical. Vreți să știți care vor fi programul și protagoniștii concertului de anul viitor, să zicem, la 25 iunie 2027? Aflați din Filarmonica Magazin: dirijor Tiberiu Soare, solist, Liviu Prunaru, se va cânta Korngold și Orff, „Carmina Burana”. Fiecare dintre zecile de săptămâni ce vor urma până atunci sunt la fel de meticulos și exact construite, și-i deloc simplu de stabilit, de urmărit și concretizat proiecții cu termen atât de îndelungat și cu atât de diverse contribuții din lumea întreagă!
Pur și simplu iubesc Filarmonica „Moldova”, o instituție muzicală și un fervent cultural de primă mână, la ale cărei concerte sunt de ani de zile abonat, și aștept cu nerăbdare fericitul 1 decembrie 2027, când, de ziua națională a României, se va redeschide, fericit înnoită și îmbogățită, sala Filarmonicii ieșene! Auguri!
