Când am trecut ultima dată pe la Arbore, casa-muzeu Toader Hrib era rămasă tot ca o rană în centrul comunei. Stăruie o întrebare: organele locale, dar și cele județene, n-ar fi trebuit să se implice cumva în salvarea colecției, importantă muzeistic tocmai prin bric-a-brac-ul spectaculos, unic și inimitabil? Cu mai bine de jumătate de veac în urmă, ușa casei de la Arbore mi-a deschis-o Magdalina. Nu știam că-i complet surdă; suferise de tifos în 1942 și, de atunci, n-auzea deloc. Rămăsesem în cerdac, împreună cu poeta Florența Albu (a plecat și ea de mult din această lume), care-mi propusese vizita la „un țăran bucovinean care o să te uimească”.
Magdalina întreba din ochi ce poftesc cei doi orășeni și, când ne-a citit pe buze numele Toader, s-a dat la o parte, poftindu-ne în casa-muzeu. A apărut și Toader Hrib – desigur, în costum național bucovinean. Parcă văd și acum ochii lui mari, albaștri, ochi de cine-vedetă, ușor osteniți, totuși, luminoși și pătrunzători. Meritul descoperirii țăranului autodidact în postura de scriitor (ținea un jurnal-cronică de-a dreptul formidabil prin sinceritate, originalitate și totală lipsă de contrafacere) îi revine Florenței Albu. Ea a atras atenția Editurii Junimea (eram atunci director) și iată-ne ajunși în ciudata casă-muzeu.
Cam așa arăta, inventariat succint de Florența, interiorul de la Arbore: „cioburi de lut ars și pașnice unelte de lemn, alături de armele tuturor războaielor – iatagane, zale ruginite, cărți și ghiulele, lăzi pentru grenade lângă lăzile de zestre, opinci agățate de roata unui tun; un meteorit lângă cărbunii stinși într-o strachină, descântați cândva, leac pentru spaime; monedele tuturor târgurilor încheiate pe acest pământ, cu valoarea ștearsă și efigiile uitate de timp; plugul de lemn și balanța, lângă „ocaua lui Cuza” și „Istoria frumosului Arghir” tipărită în chirilică; scara șeii haiducului Darie, lângă fluiere și-un cimpoi”…. etc., etc., etc. Un fantastic bric-a-brac, chemat să depună mărturie pentru un „a fost odată”, sub cronicărescul îndemn „să să știe”.
Am tipărit Cronica de la Arbore în mai multe ediții. La una dintre lansări, am trimis mașina editurii să-l aducă la Iași pe moș Toader din Țara de Sus. Când a apărut, falnic, în ușa librăriei „Junimea”, îmbrăcat în bundiță tivită cu jder, un murmur de surprindere s-a strecurat dintr-un capăt în celălalt al sălii: era cel dintâi țăran autentic invitat să-și lanseze o carte la Iași. Circulase informația că are niscaiva „scame” la dosar: într-adevăr, făcuse ani buni de pușcărie politică. Prin 1949, un binevoitor l-a turnat că ascultă posturi străine dușmănoase. I s-a confiscat „corpul delict” (aparatul de radio marca „Pionier”). La proces, Toader a arătat „onoratei” instanțe că, având doar unde lungi, aparatul „Pionier” n-avea cum prinde posturile emise pe Europa Liberă doar pe unde scurte și ultra-scurte. Degeaba: a contat turnătoria, nu evidența! De fapt, povestea lui cu Securitatea avea alte temeiuri: în perioada interbelică Toader Hrib, fruntaș al satului, fusese câțiva ani primar la Arbore. Erau căutați cu osârdie „odioșii foști” de altădată și, dacă nu se putea afla urmă de motive care să justifice cât de cât o condamnare, fără urmă de rușine se inventau…
În vârtejul tuturor întâmplărilor rostogolite peste România post-revoluționară, Cronica de la Arbore a coborât în nedreaptă uitare. Până la urmă a fost, totuși, reeditată – nu știu dacă având și necesarele autorizări de copyright – dar, la urma urmei, bine că este și poate fi comandată cu prețuri de nimic pe net. Cine o recitește, va fi bucurat de redescoperirea unui univers rural profund original, cu adevărat românesc, emoționant prin simplitate, directețe și entuziasmantă sinceritate totodată…
După ani și ani, l-am vizitat din nou pe moș Toader. Așa surdă cum era, Magdalina auzise de mult chemarea cerurilor, plecând pe lumea cealaltă. Toader Hrib nu mai avea nici glas, nici putere – dar nu se dădea bătut: și-a înregistrat prezentarea muzeului pe casetofonul ce-l purta agățat la gât. Când se ivea vreun vizitator, dădea drumul la bandă și-și însoțea vocea de altădată cu gestică de dirijor, arătând cu cârja, de pe scaun, obiectul despre care se făcea vorbire în difuzor. Apoi, s-a mutat și Toader Hrib în ceruri.
Pe site-ul Primăriei Arbore, Muzeul, cu fotografie cu tot, continuă să existe, numai că, la un moment dat, informațiile se contenesc brusc, fără nici o deslușire privind dispariția de facto a obiectivului, soarta inventarului, starea lui actuală, perspectivele. Nimeni nu pare a se îndura să decreteze moartea muzeului care, recunoscut oficial în 1966, avea în anul 1979 nu mai puțin de 70.000 de vizitatori (totuși, cifra în circulație pe net mi se pare mult exagerată – ar însemna vreo 200 zilnic!) și încă figurează ca viabil în lista generală a muzeelor din România. De fapt, nu și de drept, Muzăul a murit în 1991, odată cu plecarea lui Moș Toader la cele sfinte și trecerea averii lui (adică, Muzeul) în proprietatea moștenitorilor. (Parcă prevăzând ce se va petrece, Toader mi-a spus odată că una dintre cimotii l-a întrebat de ce se ostenește atâta cu muzeul, „că doar nu face pere, nu dă lapte”.) N-ai cum reproșa rubedeniilor ce s-au repezit să vândă tot ce prezenta oarecare interes, mai întâi icoanele vechi, că n-au bruma de cultură în stare să priceapă trăirea istoriei nației mai departe de întrebări precum „face pere, dă lapte?” Darămite să mai și înțeleagă un inedit muzeu sătesc ca valoros eșalon reprezentativ al patrimoniului național. Probabil că, pentru ei, Ocaua lui Cuza din muzeu nu era altceva decât o cană de tablă și-atât!
Mă-întreb dacă autoritățile nu puteau să facă mai mult și am senzația că muzeografii județeni priveau cu legitimă condescendență întreg bric-a-brac-ul știrb științific după legile muzeologiei, numai că tocmai prin asta ineditul muzeu își înzecea valoarea, fiind de interes pentru investiția curată și necoafată de grai și suflet românesc! Dacă nu cumva deranjau și cifrele audienței (cum am spus, cred exagerate), dacă erau comparate cu cele ale instituțiilor având statut oficial. Primăria, ce putea să facă? Cel mult, să pretindă, la vreme, consemnarea traseului lucrărilor vândute, pentru o ipotetică recuperare piesă cu piesă în perspectiva de–a dreptul utopică a unei refaceri. Acum e mult prea târziu.
Curând, se vor împlini 130 de ani de la nașterea unui mare bucovinean – Toader Hrib. A rămas să-i amintească luminoasa trudă Cronica. Căreia i s-ar potrivi cele scrise de un țăran din Arbore despre un fântânar din sat: De câte ori bem apă din asemenea fântâni, ne-au învățat tata să zicem bogdaproste de sufletul cui au făcut-o!
