Respectul și iubirea de sine: o necesitate urgentă!

Contrar unor știute îndemnuri evlavios-popești ce clamează sacrificiul personal în folosul altora și renunțarea la sine, experiența personală, medicală și – de ceva vreme – contactele din prelegerile publice mi-au generat titlul; epigenetica și neuroștiințele existențiale venind cu suportul științei, întru împlinirea ființei.
De altfel, cercetări serioase confirmate statistic, făcute ”pe stradă”, în căminele de vârstnici și centrele de îngrijiri paliative, arată că, într-o proporție copleșitoare, oamenii ajunși ”pe ultimii metri” regretă faptul că nu au ales, la un anume moment și vârstă, altă cale. Ei fiind conștienți că alegerile inițiale (și adesea, identic repetate!…) – profesionale și cele ale partenerilor de viață – au fost făcute anapoda, sub imperiul cerințelor și modelor societății, al condițiilor și impunerilor parentale care le-au condiționat și ”cimentat” mintea. Ei asumând că lipsa curajului de a-și fi urmat simțirea fusese rezultatul acelorași cunoscute întrebări și temeri: ”Ce va zice lumea?…”, ”Ce vor zice părinții?” sau ”De bine, de rău, situația asta-i sigură…” etc.
Starea permanentă, devenită obișnuință acestor oameni – ei constituind în ziua de azi o majoritate – este marcată de îngrijorarea și disconfortul atingerii unor performanțe impuse. De aceea, la anumite intervale, ”încărcarea bateriilor” – însemnând oprirea muncii – devine necesitate, la mijloc fiind epuizarea unor rezerve neurohormonale, centrate pe dopamină: ”hormonul fericirii”; care, spre a fi iar produsă, reclamă uzul de factori exteriori definiți ca ”relaxare și distracție”.
În urma postărilor mele pe feisbucluc, a prelegerilor și articolelor din presă în care ating aceste teme, spre bucuria mea, oamenii prind curaj și, cu unii dintre ei, discuțiile private de mai apoi, fundamentate pe încredere, generează amiciții.
Interesant este că, privitor la lipsa dezvoltării personale și făcând o comparație – firește, în limitele numerice ale propriilor observații – femeile sunt cele care mărturisesc mai frecvent propria renunțare, în dauna unor chemări și talente reprimate, dublată de regret și blazare.
Trebuie însă reținut riscul și efectul toxic al acestei cronice stări, unde diferența între propriile aspirații și faptele personale reale cotidiene – ”disonanța cognitivă” – însemnând stres habitual, duce cu timpul la șubrezirea ”carcasei” prin boli, urmate de grăbirea îmbătrânirii.
Certamente însă, nimeni din exterior nu poate acționa asupra cugetului și deciziilor ”aproapelui”. Îl poate ajuta, îndruma – dacă omul aflat în criză își asumă eroarea și acceptă – dar el este singurul în măsură să își decidă destinul. Sau să își accepte soarta… Diferența între soartă – cuvânt ”coborâtor”, sugerând neputință – și destin – sugerând zborul, fiind uriașă. Întrucât numai într-a doua situație omul își este de folos sieși și celorlalți, nefiindu-și și nefiindu-le povară.
De data asta, noua stare este cea de grijă pentru punerea în valoare a propriilor talente și capacități, îngrijorarea topindu-se. Performanța acum este firească, neimpusă și, venind ”de la sine”, generează o zilnică și permanentă bucurie, întrucât producerea dopaminei nu mai depinde de ”relaxare și distracții”, fiind ”personală”. Și e tot de la sine înțeles că ”încărcarea bateriilor” – echivalând cu întreruperea lucrului – nu mai este o necesitate.
Rostirea scriitorului-explorator Robert Sténuit ”Cunosc omul fericit după aceea că se plictisește în vacanță” rezumă totul.