„Președinte al Partidului Democrat Liberal” este – în anul sur 2011 și în cei asemenea lui – o funcție ale cărei valențe nu sunt date de către ocupant. Ultimul care și-a pus amprenta personală și s-a ridicat deasupra funcției a fost Traian Băsescu.
Prezentul deținător, Emil Boc, evoluează cam pierdut, deși cu o aparență de energie, între liniile sale, fiind aproape limpede că haina care i se potrivește este cea a „executivului”, nu a politicianului cu oarece amplitudine. Și totuși, Boc a fost cândva un parlamentar mai mult decât promițător, însă abilitățile și flexibilitatea i s-au pierdut pe drum, alungate de o rigiditate care a înflorit exponențial. Atitudine care l-a făcut să impună în spațiul public imaginea executantului perfect. Însoțită de o „cârcă” oțelită, capabilă să îndure, să îndure, să îndure… Din această perspectivă, prim-ministrul l-a detronat la pas pe Mircea Geoană și s-a încoronat drept încasatorul „numărul unu” al politicii românești. Acest profil se poate întregi cu aparenta inexistență a simțului revoltei. Neîndoielnic că omul Emil are revolte interioare, dar vuietul lor este auzit doar de sine și feluritele răzvrătiri sunt dresate printr-o gândire stoică.
În ultima sa campanie de seducere a „poporului” PDL, Emil Boc nu a dat semne de înmuiere. L-a îmbrățișat pe „nu” și a rămas iremediabil agățat de negații. Ziariștii nu ii vor smulge declarații, din partid nu vor fi dezertări, PDL nu va avea probleme cu unitatea. Și nici nu a avut timp să se bucure, de exemplu, de sărbătoarea Muncii, pentru că, bineînțeles, muncea. De fapt, nici nu a avut de ce să fie elocvent, pentru el vorbind Traian Băsescu sau Elena Udrea.
Deși diverși îl pun în contrapondere cu micul premier (este un automatism), Vasile Blaga este cam din același club. Ambii se însoresc de la Traian Băsescu, deși lumina de acolo îi scaldă diferit și sunt de aceeași bățoșenie intrinsecă. Doar că Blaga are un acel „ceva” care satisface un soi de alean după omul forte. Este mâna de oțel care îți dă un bobârnac duios și nu te superi, ba mai vrei. Vasile Blaga ar fi fost foarte prețuit într-un partid din „perfidul Albion”. El este organizatorul, sergentul, cătana bătrână care scoate untul din recruți. Laconismul lui Blaga induce altceva decât cel al lui Boc, anume forța. Uneori, rebeliunile (reale?) ale lui Blaga răzbat, pentru că el mai și zgârie, în timp ce Boc doar strânge în pumn o batistă albă și apretată, de băiat cuminte.
Emil Boc și Vasile Blaga sunt două pietre tari, dar care se încing diferit. Și la așa dogori, puținele minți deschise din PDL ar respira mai ușor în fumul pipei boeme a tânărului Paleologu. Uneori partidele de felul PDL îngăduie spre vârf persoane ca Toader Paleologu și se legitimează prin ele, prin parfumul anti-sistem.Este un lux pe care și-l permit, pentru că aduce câștiguri garantate de imagine. Încă liber de povara marilor mize, Paleologu jr. își etalează destins și distinct penajul de păun în țara pinguinilor. Aerul ușor aiurit n-ar trebui să înșele, căci tânărul domn are un discurs curgător, decent, cu farmec și care capitalizează speranța. Doar trebuie să aibă răbdare. Căci nu este încă timpul lui.
Și nu este timpul lui, pentru că după Convenția Națională, PDL va fi același. Și va rămâne același pentru că îl împiedică limitele și toleranța scăzută față de schimbarea modelului de lider.
Indira Crasnea
