Încă nu am apucat să-i aprind o stea…

Despre Sava Bejinariu (13 aprilie 1947 – 8 august 2013) nu se poate vorbi la trecut.
Ar fi o tragedie să vorbim la trecut despre omenie, despre prospețimea sufletului, despre prietenie, despre zâmbetul în care se răsfață primăveri și ceruri pururi albastre, oameni, munți și depărtări, despre însăși definiția omului corect, demn și, prin faptă, creștin.
Născut la Grămești, într-o primăvară binefăcătoare din anii ’40, Sava Bejinariu a fost, este și va rămâne propria sa creație. Nu s-a visat jurnalist, dar când i s-a cerut să treacă la Scânteia, a acceptat, pentru că avea de slujit împrejurimile propriului său suflet.
Nu a fost niciodată activist, deși, vorba cronicarului, mereu s-a aflat „sub vremi”, dar și „sub vremi” a stat, întotdeauna, firesc, drept, comunicativ și cu sufletul desfășurat, în fața omenirii, într-un zâmbet aproape vindecător. Așa era și așa este el, și nimic nu o să-l mai schimbe, vreodată.
La Zori Noi, deci la școala de jurnalism și de literatură a Sucevei, Sava Bejinariu s-a vrut și a rămas cronică și faptă, reportajele lui din Călimani, dar și foile volante, pe care le realiza, întotdeauna, împreună cu echipe de scriitori, amintind și de letopisețe, dar și de lumea visată de copilăria fiecărui om care a văzut sau vede lumina zilei într-un sat.
Victimă a unei răscruci, care i-a afectat sănătatea, Sava Bejinariu nu a mai izbutit, ulterior, în redacția cotidianului Crai Nou, să-și urmeze vocația de a păși Bucovina cu pasul și de a-i omagia oamenii cu toate literele și cu toți porii. Continua să o zugrăvească, dar fără a o mai trăi zi de zi.
Suntem prieteni, rămânem prieteni. Sava a pășit pe cer, pe neașteptate, și încă nu am apucat să-i aprind vreo stea. Nu-i nimic, se descurcă Sava, orientându-se după reperele bucovinene, pe care le duce cu sine, pentru a le așterne, recunoscător, în fața Atoateziditorului.