Ilegaliști, harababură, gramatică

Cunoscuții pe care-i întâlnesc ceva mai rar se grăbesc să-mi pună nesuferita întrebare „ce mai scrii?” – limpede semn că, de fapt, nu mă citesc. Treaba lor – de fapt, de i-ar interesa, ar afla și singuri. Drept pentru care, unui amic i-am oferit răspunsul-capcană verificat și cu alte prilejuri: „Află că scriu o piesă despre ilegaliști”. I-am spus-o direct, făcându-i complice cu ochiul, și a rămas interzis: „Ceee? Ai luat-o razna de tot? Sper că n-ai pomenit despre aberația asta și altora! Trezește-te, suntem în 2018!” Interzis, carevasăzică – consideră amicul. Iată-ne, deci, în fața unei teme dacă nu chiar prohibită, oricum, scriitoricește, de ocolit. Dacă a compromis-o în cheie proletcultistă Voitin & comp., așa să încremenească în veci! S-ar putea scrie o piesă despre Hitler ori Zelea Codreanu, dar despre Pătrășcanu, nu! N-are rost să pornim de la esența chestiunii ilegalismului, exprimată sintetic și definitiv prin fraza „puțini am fost, mulți am rămas”, dar unele nuanțări s-ar cuveni încercate. De pildă: prezintă ori nu interes literar și merită un dram de înțelegere umană teribilul destin tragic al ilegaliștilor romantici, care au crezut sincer, naiv, extatic, în marxism și-n stalinism, urmând să-i împuște tocmai… Stalin? Dar o comedie cu ilegaliști de carton, instalați pe dosare umflate cu pompa și dându-și recomandări unul altuia până se închide cercul? Este de-a dreptul bizar să apară, în poticnitul nostru drum către democrația adevărată, astfel de stavile tematice izvorâte din interdicții… întoarse pe dos! Scriu, așadar, o piesă despre ilegaliști – deci, am luat-o razna. Sunați la 112.
*
O realitate românească: cu toate majorările și ajustările de moment (ca să nu mai vorbim și de promisiunea dublării sumei), marea masă a pensionarilor împușcă francul, în vreme ce alții continuă să-și umfle conturile în străinătate și-și clădesc vile cât gara Râmnicul Sărat din lefuri de bugetar (!) ba la munte, ba la mare, ba peste țări și mări. Nu-i întreabă nimeni ce și, mai ales, cum, fiindcă, în astfel de cazuri, prezumția de inocență a eradicat complet prezumția de vinovăție. Fiecare e liber să aibă, dar, și mai abitir, să n-aibă. În lipsa convingătoarei reacții oficiale,cutărică își vede liniștit de-ale lui, deși a furat fabrici și proprietăți funciare, a tăiat mișelește păduri, a escrocat, a privatizat scandalos și a falsificat din greu. Egalitatea între cetățeni, ca și egalitatea șanselor, tinde să se preschimbe în opusul ei – și aceasta pentru simplul motiv c-am ajuns să nu ne mai uimească nimic. Vorba lui Păunescu: „Ce nu se poate, când totul se poate?” Pe malul unui iaz, un pescar bătrân ce învăța râmele să înoate mi s-a confesat cu câțiva ani în urmă: „Dom’le, într-un fel, l-am apucat și pe Antonescu: l-a băgat pe taică-meu o lună în lagăr fiindcă a vândut, la Brăila, bragă și covrigi cu suprapreț. Nu l-am iubit pe mareșal, dar l-aș vrea, fie și numai pentru o săptămână, înapoi”. Ia uite unde s-a ajuns! Mor oameni în revoluție ca să scape de dictatură, am avut parte, sub Băsescu, de un parșiv regim cvasi-dictatorial, și se regretă… o dictatură și mai și! De ce? Simplu: harababura instaurată în țară pare a legitima soluția dictaturii. Și nu se sleiește nostalgia dictaturii până nu eradicăm harababura!
*
Și Pruteanu, și amicul lui de tinerească haiducie, Calmuschi, recent răposat, au părăsit această lume. Pe Calmuschi abia acum încep să-l descopăr cu adevărat, iar de Pruteanu chiar mi-e dor! Știm în grija și-n gospodărirea cui se află apele, pădurile țării, căile ferate, handicapații, revoluționarii, vânătorii, clerul, legile, industria, delfinii – până și aerul patriei are un „șef” pământean ce aplică amenzi zdravene în caz de împuțire vinovată. Doar limba românească nu-i în răspunderea nimănui și n-o grijește nimeni, fiindcă eficiența normărilor academice a ajuns de-a dreptul iluzorie, adevărata și ultima decizie aparținând de fapt radioului și televiziunii. Teza abandonării oricărei intervenții (culte) în evoluția ades incultă a limbii, combătută vehement de Pruteanu, și negarea utilității actului reparator în virtutea faptul că „limba este un organism viu, care se autoreglează” (dar și omul – am mai spus-o! – este organism viu și tot are nevoie barem de câte-o aspirină…) lasă biata limbă română la discreția Academiei Sintești. Pariez că, peste un sfert de veac, dezacordul (mai ales în cazul a-al-ale) va fi normă și nu eroare!