Scriam cândva aici, în cine știe ce împrejurări, că bucuria aia dezlănțuită de după loviturile de departajare mi se pare indecentă. Lipsită de empatie față de ceilalți, de care nu te despart merite fotbalistice, ci subtile resorturi umane, angoase, temeri sau pur și simplu ghinion. Faptul că Baggio a ratat de la 11 pași în America anului 1994, într-un turneu în care fusese cel mai bun, îl face mai slab fotbalist decât altul care a dat-o în ațe? Și ditamai Maradona ratase cu 4 ani înainte, în sferturile cu Iugoslavia, dar a fost salvat de Goycochea.
Ei bine, în marea finală din 2026, începusem să dezvolt teama neașteptată că argentinienii ar fi putut câștiga la penalty-uri… De ce neașteptată? Pentru că eram inoculat de Messi. Puțin câte puțin și de la an la an. Asta se transfera automat și asupra echipei sale, până la un punct. Fiindcă nu sunt totuși argentinian și nu sunt nici orb, precum un alt argentinian, celebru în lumea literară. Nu știu cum a fost posibil, dar Argentina a produs în finală un joc mai încrâncenat decât cel a Greciei de la Euro 2004, dar – stupoare! – și mai slab calitativ.
Statistica este realmente devastatoare, mai ales pentru o campioană mondială en titre în momentele acelea. Nu există scuza cartonașului roșu, mai degrabă e circumstanță agravantă, căci Enzo Fernandez era pasibil de așa ceva încă de când l-a pocnit în ceafă pe englezul ăla, caz în care era adio finala. Iar Paredes a fost o brută de când a intrat, și-a tot căutat cartonașul, păcat că nu a găsit decât unul (până la urmă l-a găsit după meci, cu violența aia de cavernă). Dar Scaloni? Cum de a rezultat maniera asta de exprimare? Explicația că așa i-a obligat jocul spaniolilor mi se pare simplistă. Tot ce a decis Scaloni la acest meci sugera fundul în poartă. Pe final parcă fusese lovit de blestemul lui Tuchel, s-a trezit că trebuie să dea gol și nu mai avea cu cine. Avea doar arcul, pe Messi, și o săgeată boantă, pe Simeone jr., preferat lui Lautaro, care nu și-a mai găsit loc nici măcar în prelungiri, când Scaloni a preferat să-l scoată pe Alvarez și să bage încă un fundaș, ca să se ”securizeze”! Fix ca Tuchel, pentru ca în câteva minute să ia gol… Apoi, la poate singura ocazie a argentinienilor, Simeone s-a repezit să facă mingea pătrată la un gen de fază finalizată elegant, mai devreme, cu latul de Ferran Torres.
În acele minute m-am aflat într-o situație ciudată, nu-mi amintesc să fi oscilat așa la un meci: îmi doream ca Messi să mai inventeze ceva, ca o pecete a peste două decenii de magie, dar la penalty-uri să câștige spaniolii. Leo a fost însă mai aproape de uman, așa cum va tot fi de acum încolo, chiar dacă legenda rămâne. Iar Argentina va trebui să se reinventeze în lipsa lui, căci în luna asta de Cupă Mondială a risipit un capital imens de simpatie.
