Fluxul memoriei

A făcut literatură proletcultistă cu carul, până a emigrat în America să-și întregească familia, scriind apoi un alt fel de poezie. Mă rog! Acum se confesează la TV. Totuși n-a prins epoca de aur. În „Scânteia” de prin 1950 era o poză cu o pionieră sovietică care i-a scris o scurtă scrisoare lui Stalin: „Tovarășe Stalin, eu învăț bine”. Și bolșevicii noștri cominterniști îi puteau scrie o asemenea scrisoare sinceră: și ei învățau bine. Mult timp, în copilărie și adolescență, mă întrebam de ce Lenin a spus celebra expresie: „învățați, învățați, învățați!” Se adresa el mujicilor ruși care intrau plini de noroi în micul lui birou de la Kremlin? Nici o masă ca lumea nu avea. Scria direct pe genunchi, cum îl arăta o poză de epocă. Dar cui se adresa Lenin? Lui Troțki? Nici vorbă. Lui Troțki mintea îi mergea brici. Stalin era și el un seminarist cu ceva cultură generală. Lenin era prieten cu Lunacearski, Gorki, Eisenstein, personalități celebre. Și totuși el se adresa viitorilor activiști de partid bolșevici. Și la noi Ceaușescu vorbea de învățătură. Cultura lui generală era la nivelul celor patru clase primare. Reținuse niște versuri de Coșbuc și Alecsandri. Până în clasa a IV-a nu se rețin multe. Eu îi rețin pe toți proletcultiștii, în frunte cu doamna Nina Cassian, Al. Toma, Dan Deșliu, Victor Tulbure, Marcel Breslașu, Mihai Beniuc și maestrul Sadoveanu din clasele V-VII. Apoi, în anii următori, ne-a torturat la examene Marin Preda cu nuvela „Desfășurarea”. Nu o citisem, dar o știam aproape pe de rost din comentariile marilor critici ai epocii, toți bolșevici unul și unul. Marin Preda și-a răscumpărat toate păcatele tinereții, care nici nu trebuie prea mult condamnate, scriind o capodoperă: „Moromeții”, volumul I. Celelalte cărți, pe care totuși le-am citit, nu au acum valoare artistică, ca să nu spun morală. Scriitorul nostru sucevean, Platon Pardău, după multe poezii nereușite a trecut la proză și a scris un prim roman, „Ore de dimineață”, avându-l ca erou cred că pe tovarășul Bobu. Sigur că literatura lui Platon Pardău este o imensă maculatură, deși stă pe rafturile bibliotecilor. Mi-a povestit Constantin Ștefuriuc mai târziu că locuia într-o vilă „la șosea” în București, cu peste 10 camere, la intrare cu un servitor în livrea. „Cum în livrea?”, l-am întrebat eu. Cu un costum special, cum au cântăreții prin cârciumi, inclusiv papion.
Un fost cunoscut din Suceava, după ce l-am făcut pe Elțîn bețiv notoriu, mi-a spus revoltat: „pe ce te bazezi?”, cam în stilul lui Moromete. „Te-ai prostituat!” Și dus a fost. Și eu, care i-am simpatizat totdeauna pe bețivi! „Cântarea României” cu alcool am făcut-o. Munca politică de masă cu alcool a fost făcută. Chiar și blocurile din orașe cu alcool au fost făcute. Epoca de aur, enormele ei minciuni și mascarade, pluteau pe o mare de alcool. Chiar și tovarășul Ceaușescu lua țuică fiartă la vânătoare. Secretarul general a vânat și caprele negre, monumente ale naturii, pe care le cânta un poet de curte, de curte marțială, ar spune unii.
Vrând-nevrând, îmi amintesc de celebrul ordin al mareșalului Antonescu: „puneți mitraliera pe ei!” Scurt, direct, militărește, cum scria I. Ludo. A pus-o puțin pe legionari, dar nu și pe comuniști. A pus-o, e adevărat, pe bolșevicii sovietici. Noi trebuie să ne asumăm totuși și istoria lui Antonescu: el a vrut să administreze și după războiul victorios al lui Hitler Transnistria. Și nu numai el. Tovarășul Voronin are un mic sâmbure de adevăr, dacă se referă la acest episod. Dar el se referă la Moldova, Ardeal și Țara Românească, cărora li s-a dat încă de pe la începutul secolului al XIX-lea numele România. Și au venit apoi cominterniștii și i-au spus Republica Populară Română. Franța se numește oficial Republica Franceză, deși nu are nici o statuie a lui Robespierre și Parisul nu i-a dat numele nici unei străzi. Câtă nedreptate! Robespierre este părintele Republicii Franceze.
Ioan Pînzar