Fluxul memoriei

Nostalgia pentru comunism
Libertatea este atributul fundamental al capitalismului, al postcapitalismului din Occident. În comunism majoritatea oamenilor muncii aveau un veritabil statut de sclav. Sclavi ai comunismului multilateral dezvoltat. Partidul comunist era stăpânul sclavilor. De fapt doar activiștii de partid. De la Lenin încoace activiștii mai mari sau mai mici aveau o explicație pentru greșelile unora dintre ei. „Da, tovarăși, mulți membri sau conducători ai partidului pot greși, dar Partidul nu“. Partidul, ca entitate abstractă, era sacrosanct. Infailibil precum Papa de la Roma. Mulți activiști încălcau codul penal. Trebuiau trimiși în pușcărie. Dar, în general, șefii mai mari nu puteau raporta mai sus asemenea cazuri, care le șubrezeau și lor poziția. Așa că foloseau miliția și justiția pentru a clasa asemenea dosare. Justiția era o armă de luptă a partidului. Ordinul unui prim-secretar dat unui președinte de tribunal era executat fără comentarii. Ca în armată. Activiștii care încălcau câte 10 articole din codul penal ajungeau retrogradați, de regulă la sindicat sau chiar directori de unități mai mici. De altfel fiecare comitet județean de partid avea un activist care „răspundea“ de justiție. Acest verb, răspundea, ascundea de fapt antonimul lui, mai bine zis nici un activist nu răspundea de nimic. Mai făcea câte un plan de muncă, mai controla și îndruma sectorul lui, dar fără să poată lua decizii importante. Ei transmiteau eventual ordine de la șefii mai mari. Puteau însă pune „pile“ mai mari sau mai mici pentru unele cazuri aflate pe rolul judecătorilor sau procurorilor. Procurorii au avut la începuturile comunismului în România o situație mai specială. Au fost promovați exact precum activiștii, dintre muncitori, și școliți un timp scurt de câteva luni. Judecătorii mai vechi sau mai noi erau totuși juriști cu școală superioară. Dar aveau doi asesori populari, în general muncitori detașați pe un an, care aveau un cuvânt de spus în pronunțarea sentințelor. Procurorii semianalfabeți aveau uniformă semimilitară, cu cizme și șapcă. Ulterior, prin 1960, au început să poarte și haine civile. Dar tot pe atunci au apărut și tineri absolvenți de facultate, numiți procurori, evident și după note dar mai ales pe baza dosarului personal, a „originii sănătoase“. Deși comuniștii condamnau atunci știința geneticii, șefii de cadre foloseau totuși o formă a acesteia. Părintele unui tânăr care era burghez, chiabur, dușman al poporului etc. era considerat un factor determinant în formarea conștiinței lui. De fapt activiștii nu se gândeau la gene ci la așa-zisa influență a mediului. Un fiu de boier era automat un dușman al poporului. Sigur că principiile fundamentale de drept interzic transferarea vinei de la părinți la copii și invers. Dar șefii de cadre, și ei un fel de procurori în întreprinderi și instituții, aveau câteva instrucțiuni ajutătoare. Și mediu, dar și educația influențează un tânăr. Evident, educația în familie. Aici aveau puțină dreptate, conform teoriei lui Marx despre conștiința de clasă. Fiul unui boier era mai greu de îndoctrinat și mai ales de recompensat material decât fiul unui țăran sărac. Boierii erau la pușcărie, iar fiii lor erau marginalizați total. E doar un exemplu. Dacă comuniștii prin anii 1950 au folosit vechi judecători care n-au ajuns în pușcărie, procurorii și avocații vechiului regim au ajuns cu toții la pușcărie. Unui fost tovarăș de-al nostru, om al muncii care regretă din punct de vedere îndeosebi material comunismul, i-aș mai spune că atunci nu puteai vorbi aproape cu nimeni despre tot ce era rău. Acum, cu toate că și justiția parcă urmează drumul din comunism, poți cel puțin striga în stradă „Hoții!“, chemat de sindicat, evident. Nu-ți ține de foame, dar psihic te mai „eliberează“ puțin. Sau dacă ești tânăr mergi în Italia sau Spania sau chiar și în Africa. Ceea ce nu e puțin. Celor în vârstă le pleacă copiii. Nu e o bucurie pentru părinți, dar e o soluție economică eficace. Natalitatea scade accentuat în Europa și țările bogate vor atrage în viitor forță de muncă în număr și mai mare din țări precum România noastră, ajunsă după părerea tovarășului președinte Voronin din Chișinău ultimul imperiu din Europa. În afară de SUA, acuzate de mulți ani de imperialism, iată că a apărut un al doilea imperiu. De astă dată în Europa.
După multe reflecții am acceptat și eu evidența: comunismul a reușit să „creeze“ omul nou. Omul nou a fost creat în mare măsură în fabrici și uzine. Acolo erau colective mari, cu oameni aduși în general din mediul rural, care au primit apartamente, butelii, iar copiii lor erau primiți la grădinițe și apoi la școală. propaganda de partid a reușit să „spele“ o serie de creiere. Oamenii care depindeau total de stat și de partid s-au trezit după 1989 la discreția acelorași comuniști, transformați însă în capitaliști, care au făcut, inițial, „firmele căpușă“, apoi au falimentat și cumpărat pe nimic vechile fabrici, pe care apoi le-au vândut pentru fier vechi și terenurile de sub ele. Evident, la prețuri fabuloase. Și așa oamenii noi ai comunismului au ajuns șomeri. Exact ceea ce ne avertiza tovarășul Nicolae Ceaușescu: capitalismul înseamnă exploatarea omului de către om, înseamnă șomaj, mizerie, droguri etc. Și chiar avea dreptate. Capitalismul românesc exact asta a făcut. Dar există o șansă ca acest capitalism românesc să devină unul european. Când România va fi condusă mai direct de la Bruxelles lucrurile se vor schimba. Portugalia, Grecia și Irlanda au trecut prin acest stadiu.
Comunismul în România a fost un accident al istoriei, comparabil poate cu atât de urâta în secolul al XIX-lea epocă fanariotă. Apoi totul s-a estompat, rămânând cronici, istorii, documente reci și care nu mai impresionează azi. Comunismul chinez, fără Mao, reformat economic, merge bine mai departe. Dar cel de tip sovietic trebuie considerat o epocă neagră din istorie. Cuba e un caz mai special. Chiar și senatorul Corneliu Vadim Tudor îi condamnă azi pe foștii activiști uteciști și membrii altor organe de represiune care au devenit capitaliștii fără scrupule de azi.
Nostalgia pentru comunism va dispărea cu timpul… Istoria merge înainte…
Unele îngroșări de tonuri din seria amintirilor mele fac parte din specia pamfletului literar și trebuie luate ca atare.