Fluxul memoriei (X)

Suceava din perioada comunistă, cu străzile și obiceiurile ei.
Să reamintesc de Ion Răcaru, un oltean cu suflet mare, vorbăreț și cu un râs în cascade, de o inteligență deosebită. Am lucrat la ziar în același birou, cu titlul, atenție, munca de partid. El era cu partidul, eu am fost dat experimental cu uteceul, adică cu tinerii. Avea ziarul „Zori noi“ pe atunci o rubrică care a eșuat cu vreo patru gazetari, între care și Ștefuriuc și eu. Primul articol l-am primit drept sarcină profesională de la redactorul-șef adjunct, și trebuia să aibă titlul: „Ce m-a determinat să devin utecist“. Am fost trimis undeva la țară. M-am oprit într-o după-amiază la Mitocu Dragomirnei, cu mașina locală, pe izlazul din fața primăriei și școlii. Nu prea era nimeni pe afară și în interior nu m-am dus. Mi-era pur și simplu jenă. Ce putea să-ți spună un tânăr? Și după puțină plimbare pe izlaz m-am întors acasă și am scris un articol. Probabil am inventat niște personaje, ceea ce am mai făcut și ulterior. Oricum, nu a trecut de tovarășul Borș și a rămas undeva prin sertarele lui. Am scris apoi altceva care a apărut în ziar. Constantin Ștefuriuc a râs mult de mine, fiindcă și el trecuse prin această experiență. De altfel, la primirea în partid, se punea curent o asemenea întrebare: „Ce te-a determinat…?“. Era pur și simplu încuietoare. Nimeni nu putea parcă să spună prin viu grai: „Fiindcă iubesc partidul și pe marele lui conducător“. În scris se puteau pune pe hârtie asemenea baliverne, dar oral mulți, nu numai eu, se blocau și nu puteau spune o asemenea enormă minciună. Fiindcă nimeni, nici activiștii, nici chiar tovarășul Panaitiu nu iubeau partidul. Cu excepția lui Ceaușescu, genialul nostru conducător, vorba tovarășului Dumitru Popescu și a multor altora. Ion Răcaru, Dragoș Popovici și Alexandru Amăriucăi, trei colegi care s-au stins din viață pe la 50 de ani. Cu doi dintre ei, Ion Răcaru și Dragoș Popovici am venit pe jos de la Udești într-o seară cu o damigeană de țuică de prună, oferită de Alexandru Amăriucăi, director de cămin cultural atunci, apoi secretar UTC la județ, apoi activist cultural și director al Centrului Creației Populare. Ion Răcaru emana atâta forță biologică și spirituală de părea nemuritor. Râsul ar fi trebuit să-i prelungească mult viața. Când s-a restructurat ziarul în 1974, am fost și noi restructurați. Tovarășul Panaitiu m-a primit în biroul său și mi-a urat succes în noul loc de muncă. I-am spus că sunt puțin bolnav și el, grijuliu, mi-a recomandat să mă îngrijesc. Dar pe Ion Răcaru, tovarășul Panaitiu care ținea efectiv la oamenii din zona lui de activitate, cu toată gura lui mare, nu l-a mai readus la județeana de partid. I s-a oferit un post la Comitetul de Cultură, dar el l-a refuzat. Regretatul meu prieten Ion Răcaru și-a dat doctoratul în filozofie la Iași, am fost odată cu el la conducătorul tezei de doctorat, un profesor universitar care locuia în vila (naționalizată?) a părinților omului de cultură clujean Adrian Marino, care a făcut și pușcărie până în 1964. Un mare enciclopedist român, dispărut în ultimii ani în anonimat. La Iași am dat mai multe examene pentru completarea studiilor, începute la Suceava, despre care am scris cu ani în urmă în „Monografia învățământului superior sucevean“, scrisă de prof. dr. Mihai Iacobescu. La istoria limbii române literare am dat o lucrare scrisă cu prof. Al. Andriescu, cunoscut pentru severitatea sa. Era fratele directoarei bibliotecii din Suceava. Numai că în amfiteatrul în care eram peste 100 de studenți bătrâni a rămas un asistent. Profesorul s-a retras, fiind ocupat undeva… Toți colegii mei au scos hârtiuțele și au început să copie. Eu cum n-am copiat niciodată, am luat în final cea mai mică notă. La alte materii însă, sau la admitere, era o severitate deosebită în anii comunismului. O mică bilă albă…
Moravurile și năravurile românilor sunt eterne. Le găsim descrise de cronicari, de Dimitrie Cantemir, de Ienăchiță Văcărescu, de Eminescu și de Cioran. Mulți ne fac și acum tâmpiți, hoți, leneși etc. și noi nu ne supărăm. Alte popoare se supără foc însă…