În satul în care mă-ntorc, Ceasuri cu cuc sfarmă vremea Şi mari bucăți de tăcere
Zac sparte în praful din drum. Acele se învârt cu hărnicie, Arătând mereu ceva de neprivit, Orele au căzut,
Au murit,
Numai acele aleargă fără sfârşit Şi dezorientat, când și când, Cucul apare și-anunță
Sfârșitul lumii, cântând.
(„În satul în care mă-ntorc”-Ana Blandiana)
,,Veșnicia s-a născut la sat”, mărturisește poetul Lucian Blaga în „Hronicul și cântecul vârstelor”. Se țese cu fir de aur reîntoarcerea la origini, la propria noastră lume intrinsecă, în care timpul capătă valențe diverse, fiindcă ajunge să curgă diferit în funcție de fiecare etapă a existenței în care ne situăm.
În copilărie absolutul se rezumă la felii de viață care pot însemna: o după-amiază petrecută în parc cu prietenii sau taina gustului de înghețată, „amour goût”, (Gasset) înainte de prânz. Dar care este cheia nemuririi?
Cred că este acea fericire care va trece mereu în atemporalitate sunt zâmbetele de pe chipul persoanelor dragi, care luminează sufletul tuturor. Nu are loc oare o taină în trecerea timpului? Există un citat bine-cunoscut în care se pune în lumină faptul că timpul se scurge diferit. De exemplu, o oră petrecută la dentist trece mult mai greu decât o oră în compania celui pe care îl iubești.
Cu toate acestea, cred că cel mai fundamental este să avem răbdare cu propria persoană pentru a acumula înțelepciunea specifică fiecărei vârste.
Bianca Nati, clasa a douăsprezecea, Colegiul Național „Petru Rareș” Suceava
Indiferent de dispoziția în care ajungem să viețuim, în fața ochilor noștri, tot răsare drept destinație înspre care ne-ar fugi sufletul, locul originar. Starea inițială rămâne reperul cel mai grăitor în privința evoluției. Numai că atunci când ceva e format, „materialele” din care a fost alcătuit iau forma haosului. Întoarcerea în sat evocată în poezie cristalizează regenerarea inocenței pe care ființa umană încearcă să o „materializeze” în mod paradoxal, învățând tot
mai multe. Pe măsură ce sunt asimilate cât mai multe perspective, devine vizibilă puținătatea cunoștințelor din anterioritate. Un sens ajunge să fie prea puțin când e văzut și celălalt. Când căutăm întoarcerea, înseamnă că dorim să ne sustragem curentului… Totodată, vrem să vedem dacă mergând în alt sens pe același drum, am putea găsi altceva. Satul capătă valențele sufletului, care înregistrează ceea ce iubește. Sufletul rămâne parcă rustic, indiferent de vreme, prin prisma faptului că „reușește” să conserve trecutul. Astfel, amintirile iau forma satului.
„Bucățile de tăcere” care n-au fost adunate până la urmă de nimeni constituie o confirmare atât a greutății păstrării acesteia în contextul în care se dorește în permanență, progresul, cât și lipsa de utilitate pe care o dovedește în anumite circumstanțe. Recurgerea la rememorare sau la păstrarea tăcerii reprezintă o armă cu două tăișuri cu care omul nu poate fi învățat cum să se lupte.
Învârtirea acelor poartă instantaneu gândul la un pericol iminent, eminamente la ipostaza de înfrânt la ruletă rusească. Orice lucru pare „de neprivit” când poate fi pierdut, fiindcă posibilitatea pierderii induce deja suferința. Vizualizând traiul în absența a ceva ce încă avem, tindem să ne pierdem speranța că am avea capacitatea de a păstra respectivul lucru. Nu chiar poezia surprinde dimensiunile unui imbold la căutarea unor soluții pentru problemele care pornesc reificarea gândirii ?
Alergăm la nesfârșit și credem că putem să citim timpul și cu ajutorul unui orologiu lipsit de cifre imprimate. Ideea că tristeți, sfârșitul lumii ar putea fi „acompaniate” de ritmuri care să contrasteze în regim tragic cu intensitatea acestora, sporește taina trecerii timpului, în vreme ce dacă ne-am gândi „în prezent”, am descoperi cheia nemuririi.
Andreea Mareci, clasa a douăsprezecea, Colegiul Național „Ștefan cel Mare” Suceava
