Clipă de clipă, televiziunile ne copleșesc cu salve de drone fumegânde, cu elucubrații de-ale lui Tramp & comp, cu nenorociri pe carosabil și, cireașa de pe tort, cu vânzoleala zăpăcită a politicalelor românești, devenită de-a dreptul de nesuportat și neurmărit. Ai crede că lumea lumilor noastre s-a ghemuit într-un breaking news al acrelii resentimentare, urii, incertitudinii și nesimțirii golănești trecute dincolo de orice margini. Totuși, în nostru spațiu mioritic se petrec ceas de ceas sumedenie de întâmplări demne dacă nu numaidecât de celebrarea entuziastă a nației, de atenția ei cu siguranță. Sunt milioane de concetățeni care-și văd de treaba lor, nu de combinații nerușinate cu invective și vuvuzele, ci, în tăcere resemnată, continuă să trudească din greu precum moșii și strămoșii i-au învățat. La orele de vârf, despre fermierul performant afli doar de s-a izbit cu tractorul într-o râpă, de constructorul care sudează la etajul zece, numai când îi cade o grindă-n cap, iar mecanicul locomotivei este văzut și filmat nu când și-a împlinit milionul de kilometri pe șine, ci doar de-i ia trenul foc. Asta e, „vestea bună nu e veste!” Drept pentru care în rubrica de față așez câteva vești considerate, de regulă, „ne-bune”, câtă vreme vorbesc despre apariția săptămâna asta a unor remarcabile cărți noi și nu glosez pe teme precum Hormuz, Grindeanu, J.D. Vance, Simion, Nicușor, Fritz & comp. Dacă acum, din motive varii, se citește mai puțin, nu trebuie uitat că încă avem numeroși concetățeni onorabili ce cutează să scrie, precum și alți destui bucuroși să le citească scrisa.
Întâiul sentiment avut la citirea cărții lui Aurel Constantin Panfil, personaj a cărui stare de agregare este, cu siguranță, călătoria, a fost invidia. Cât se poate de cinstită și de omenească. De-a dreptul de necrezut pe ce cotloane ale lumii i-a fost dat medicului ieșean să pătrundă spre a aduce vești din și despre necuprinsul mirificei lumi în care ni s-a îngăduit cu generozitate să viețuim, cum spune poetul, „în cercul vostru strâmt”! Am scris și eu câteva cărți de călătorie, dacă nu mă înșel, chiar primele în acest raft literar ieșean, într-o vreme în care se călătorea rar și trudnic, o ieșire până la Ruse însemnând o mică și memorabilă victorie personală! Am profitat de înlesnirile profesiei reportericești de atunci, când, desigur, nici nu puteam năzui într-o expediție dincolo de fruntariile continentului. Și câtă vreme cartea poartă titlul Dincolo de Europa, e limpede că vechile limite și „linii roșii” au rămas mult prea strâmte – cu totul altele-s și condițiile, și pretențiile, fiind considerate în marja firescului voiajuri incredibile fără sprijinul unei echipe, și, mai ales, pe speze proprii, precum cele izbutite de Panfil, prea fericit călător prin Madagascar, Mauritius, Republica Filipinelor și tot așa mai departe. Sunt locuri prin care n-aveau cum s-ajungă vreodată veteranii ce scriam cu entuziasm în Flacăra Iașului despre minunățiile de la Târnovo…
Dacă-ți pui în gând și-ți țin curelele, azi poți să ajunge unde ți-e voia – sunt sigur că, imediat ce s-or îngădui călătoriile turistice pe Lună, Aurel Panfil se va afla la datorie și, odată descins trudnic pe craterul Mauritius, va întreba cum poate ajunge pe partea cealaltă, nevăzută, a astrului nopții, că și acolo fi-vor destule de cercetat și, mai ales, de scris!
În primele decenii ale veacului XXI circula ideea că viața literaturii de călătorie s-a stins: ce rost să mai aibă, câtă vreme ai atât de lesne la îndemână și vocea, și imaginea, și sunetul? Numai că, repede, s-a dovedit mult prea fulgurantă trecerea prin sticla monitorului a unor astfel de „repezi ochiri” după care rămâne de adunat prea puțin zaț consistent în oglinda sufletului. După ce s-a alunecat dincolo de ostrețele tuturor fruntariilor, au răposat de la sine zisele cărți de călătorie doldora de cifre și date stoarse din datele ghidurilor turistice, spre a se ajunge la aprecierea cărții de gen temeinică, cu suport de reală intelectualitate, susținută de vigoarea ochiului avizat care nu doar vede și-atât, ci se implică în temeinice și docte comentarii proprii, încălzite de un fior empatic bine temperat. Este ceea ce face doctorul Panfil, care și-a rafinat scriitura (i-am citit și precedentele cărți), și-a stabilit o distinctă arhitectură proprie a construcției bine ordonate, apropiindu-se acum și de instituții capabile să-i susțină demersul cultural. Se află acum mai aproape de patrimoniul mondial UNESCO, apt să propună teme de temeinică substanță. În Iran de pildă, a explorat 8 dintre cele 16 locații intrate în patrimoniul UNESCO, astfel procedând și în alte împrejurări similare. Și fiindcă am vorbit de Iran – doctorul ieșean a cutezat să ajungă și acolo, unde necuveniții și neaveniții sunt repede agățați de cârligul macaralei, iar pasul scriitoricesc în sine este, mai ales acum, o adevărată aventură. Dar a izbutit să ne arate un formidabil Iran cvasi-necunoscut la noi, unde vedem și credem simplist, în alb și negru, că Iran înseamnă răul și Tramp, binele. În țara aceea enormă, stâncoasă și bogată, iranienii, care nu-s arabi, au trebui să viețuiască dificil flancați numai de țări arabe, dar au reușit să construiască, de-a lungul unor milenii, excepționale și formidabile opere de artă, palate majestuoase, sumedenie de muzee enorme, grădini, grupuri statuare, amfiteatre, biblioteci, toate trecute conștiincios în revistă pe parcursul a zeci de pagini ale acestei cărți ce mustește de istorie. Numai că iranienii islamizați au schimbat cursul unui popor ce vine de hăt departe, din stră-vechime, aducându-l nemeritat într-un cotlon nefericit de umbrit al mapamondului – ceea ce nu înseamnă că se cuvin uitate luminile reale ale istoriei adevăratului Iran. Cât poate, UNESCO face, susținut, iată, și de aportul constructiv al unei cărți de călătorie bine conduse de către un autor ce a izbutit să străbată, prin proprie voință și strădanie, mai multe zeci de țări… Iată, în încheiere, și un text semnificativ al autorului: (călătoria) „nu a fost și nu este doar impulsul pentru satisfacția unor curiozități de moment, ci condiția unui mod de a fi care mă caracterizează, trecând uneori cu greu peste lipsa unor înlesniri materiale sau sociale, cum a fost obținerea documentelor deplasării din partea autorităților noastre” (n.m.: culmea!). Sunt sigur că într-un periplu atât de vast, o fi avut parte și de alte amărăciuni, dar odată atât de interesanta carte apărută, rămâne pe firmament întâi de toate bucuria succesului.
Cea de a doua carte a săptămânii are cu totul alt profil. În urmă cu nu mai știu câți ani, fiind în juriul unui concurs de proză, am citit un text de interes cu totul aparte, pe care l-am promovat câștigător, cu notația „o carte bună și adevărată”. Nu știam cine-i autoarea (Didina Savu) cărții pe care am și prefațat-o, nici acum, când micul roman a apărut la Editura Junimea, n-o știu. Probabil o s-o aflu joi, când este programată lansarea la Palatul Braunstein din Iași. De mult n-am citit un text mustind atâta autenticitate dedicat satului moldav în disoluție a propriei condiții și existențe! Autoarea ne poartă dinspre duhul lui Creangă către străluminatul nostru veac, în vatra satului strămoșesc care tinde să devină amintire tot mai rar cercetată de literatura noastră parcă programatic ocolită. Se spune și se crede că lumea satului românesc nu mai are gradul de interes care să-i justifice aducerea în fila prozei artistice. De la Moromete încoace, postata rurală e tot mai șubred investigată, nu c-ar fi total ocolită de strădania unor condeieri onorabili, ci pentru că rămâne foarte departe de atributele creației romanești semnificative și esențiale. Nu că romanul Didinei Sava ar izbuti numaidecât marea revigorare, ci pentru că deține virtuțile evidente ale curăției autenticității cu care este investigată, sub semnul mereu prezent al lui Tanatos, moartea satului tradițional. unde obsesia nu mai este „noi vrem pământ!, ci, zice-se, hrană-apă-energie! (frumos spus, dar simplă lozincă făr-de indicarea necesarelor căi și mijloace). Stingerea vetrei satului, părăsită de localnicii care-și urmăresc acum din ale colțuri ale Europei înverzirea curților prin camere video montate prin streșini, în rând cu cuiburile rândunicilor, determină autoarea să declare că mă simt în acest spațiu de parcă aș rătăci prin ruinele unui veac pe care n-am știut să-l apăr. O carte pe cât de tristă, pe atât de adevărată.
