Cuvântul ”munțoman” – un neologism al folclorului urban – s-a înrădăcinat în conștiința unora, definind ”iubitorul de munte”; vezi bine, un soi de elitist cu rucsac, echipat de mama focului, umblând în hoardă patriotică dotată cu tricolor menit agățării pe vreo bornă de vârf, eventual și cu o coardă de cățărat, pitoane, colțari etc. Într-un cuvânt, masculul dăștept, neînfricat, fluierând cu floarea-n dinți, bun de pozat în pisc, spre a se afișa victorios pe feisbucluc.
Dar! Când e vorba de urși, neînfricatul își simte umezeala din nădragi și decretează:
”Frate, sunt mulți! Și chiar e pericol! (…) O spun ca munțoman!” – cum se panica cineva pe pagina electronică a unui site de știri, care anunța prezența unei ursoaice în urbe (foto).
Genul ăsta de individ – foarte numeros azi – total lipsit de bărbăție, nu poate fi lămurit nicidecum de o altă realitate decât cea cimentată în propria tărtăcuță! Faptul întâmplându-se și când el abordează alte domenii… E blocat. Nu are cum pricepe, fiindcă nu are cu ce, la mijloc fiind deficite neurologice concrete, probate la ora actuală prin imageria cerebrală dinamică.
Acest fel de om, în loc să își adapteze gândirea la o realitate, preferă să adapteze realitatea la propriile convingeri: o realizare ce nu reclamă efortul gândirii, fiind comodă și perfect potrivită precarelor structuri neurologice de care dispune și care o generează!
Morții de pe șosele – în România, peste 2000 anual și câțiva zilnic – nu îl fac pe munțoman să reflecteze, spre a înțelege că mașinile și șoferii tâmpiți sunt cu adevărat mulți și că fac crime.
Cauza, așadar, este de natură neurofiziologică – implicit, cu efect comportamental – întrucât mintea omului se obișnuiește ușor cu relele care se infiltrează lent în conștiință și îi devin „self”, fiind vorba de un exercițiu toxic început în copilărie. ”Civilizația și progresul” concurând din plin la această deformare cerebrală. Este un fenomen neurologic larg răspândit la ora actuală, nefiind propriu, prin excluziune, numai munțomanilor. Doar că acum ei sunt subiectul!
El, bietul munțoman, pasionat fiind, vede în munte numai un teren de exercițiu destinat omului și demonstrației ”bravurii” sale, nu ”casa și cămara sălbăticiunilor”, cum văd cei care cu adevărat iubesc muntele și, în general, Natura din care simt că fac parte.
