Ingrată situație să-ți așezi rubrica în gazetă cu doar câteva ore înaintea săvârșirii moțiunii de cenzură, după care toate se vor reașeza oricum în țară, și mai bine n-or cum să ne cadă din ceruri. Ce-o să fie, ce-o să fie, nu cumva o comedie? Cum până atunci n-am altceva de făcut decât să aștept rezultatul votului, mai aștern o rafală neutră de spicuiri diverse din carnetele condeierului (nr. 45).
Pe post de precuvântare:„Eu nu mă spăl de poporul meu”, scria Nichita Stănescu după ce își începuse poemul „Fiind și strigând” cu invocația „Doamne, apără poporul român, / Ai grijă de el și / apără-l! Este al tău / cu blândețea lui de miel / și cu răbdarea lui de taur / cu omenia lui / de floare de zăpadă.” Rugă, pare-se, mai valabilă ca oricând.
*
Un călător străin, rătăcit, pe la 1800, prin Moldova, descria astfel structura și relațiile sociale din Iași. Primii ca rang erau boierii, ce se făleau cu trăsurile lor; veneau apoi curtenii, care mergeau călare mândri nevoie mare; urmau negustorii de toate neamurile, adică armeni, greci, evrei, germani, dar și moldoveni, care-și plimbau necontenit marfa; ultimii erau cei din popor, care umpleau străzile, umblând pe jos ori în carul tras de boi, cei care deîndată ce zăreau pe vreunul dintre ieșenii mai de soi se apucau de temenele, ba chiar se aruncau în glod, cu tot cu familie și cu bietele animale, pentru a-i face neabătută cărare. Ei formau majoritatea.
*
Tatăl ieșeanului Beceanu,, grav rănit la Plevna, înființase în 1883 farmacia cu firma La independența României (!) A preluat-o fiul, Dimitrie, care a luptat eroic și a fost decorat la Cașin, în Primul Război Mondial. În timpul pogromului de la Iași, uzând de autoritatea uniformei ofițerului de rezervă, a ținut piept hoardelor dezlănțuite, izbutind să ascundă și să adăpostească mai multe familii de evrei, salvându-le viața. Are un copac răsădit pe Aleea drepților de la Yad Vashem. Acest Om a fost arestat în anii ’50 și trimis la Canal! De ce? Cine cuteza să pună întrebări atunci? Când s-a întors acasă din detenție, a fost recunoscut doar de… câinele său, Roșca. (Ceea ce-mi amintește întoarcerea din pușcărie a Ioanei Orlea: în prag, bunică-sa a întrebat-o „pe cine căutați?”)
*
Iașul, care a oferit cândva istoriei literare lecția marii și rodnicei amiciții Eminescu-Creangă, a dezvoltat cel mai hotărât cultul solidarității de breaslă, ducându-l până la exemplaritate. Atunci, ca și acum, opiniile politice erau varii și, de regulă, ireconciliabile, întinzându-se pe toată lărgimea spectrului, de la extremismul zărghit de dreapta (Giorge Pascu) la socialismul de Sărărie (Const. Stere), însă, greu de crezut, nu afectau relațiile interumane. Când Goga a revenit, în vizită, la Iași (lucrase aici în anii refugiului), a fost întâmpinat, la gară, de scriitorimea ieșeană în păr. Deși insistența cu care ardeleanul a găsit de cuviință să-și susțină tezele politice a deranjat evident, la plecare l-a condus aceeași formație, intactă: Una-i una, alta-i alta!” ar fi exclamat Topârceanu. (Acum, la Iași, Goga, de astă dată bust, este din nou contestat, și i-a fost retrasă statuia din Copou – oricum amplasată pe trotuar sub semnul provizoratului, de parcă ar fi lăsat-o, în trecere, o firmă de curierat. Opinia mea: ținând seama de toate circumstanțele, locul cel mai potrivit pentru bustul lui Goga ar fi într-un muzeu și nu într-o agora.)
*
În înneguratul an 1945. Armata Roșie se instaurase autoritar și, practic, era „forța conducătoare” într-un Iași răvășit de bombardamente și copleșit de nevoi. La Arhivele statului am citit vrafuri de documente din arhiva Poliției, unde Circa I-a se afla sub comanda ciudatului personaj Sendrion Kars (?), și Circa a II-a era comandată de Garabet Terzian (?). Cea mai savuroasă telegramă trimisă de Circa I-a are următorul cuprins (nici Caragiale nu și-ar fi putut imagina un astfel de text cu adevărat monumental): „Rugăm urmăriți, prindeți și înaintați acestui Comisariat pe autorii necunoscuți care…” Cunoscuți, necunoscuți, umflați-i!
*
Petru cel Mare a murit în 1725. Testamentul lui s-a publicat la Paris abia în 1843 (la Iași, în 1892). În ultimul an din viață, țarul nu s-a mai ridicat din pat, și a răposat după crâncena beție prin care sărbătorise noul an. L-au doborât uremia, guta, insuficiență renală ș.m.a. După împărtășania din 22 ianuarie, zice-se, ar fi dictat faimosul testament. Care cuprinde constatări și proorociri de genul „Eu am găsit Rusia un pârâiaș și o las râu mare”, „poporul rus este chemat în viitorime, să stăpânească toată Europa”, precum și îndemnuri ce privesc direct românii și România: „A se întinde (Rusia, n.n.) neîncetat către Nord, pe marginea Mării Baltice, și către sud, pe marginea Mării Negre.” Autenticitatea testamentului o contestă în primul rând rușii – dar, cum-necum, și azi le urmează poruncile sub oblăduirea lui Dughin, sfătuitorul lui Putin, care decretează fără pic de rușine că „Patria Rusiei este războiul.”
*
Când și unde s-a născut Eminescu?” Răspunsul oficializat vine imediat: 15 ianuarie 1850, la Botoșani. Așa scrie și pe piatra mormântului de la Bellu, în conformitate cu Matrica de nașteri și botezuri a Bisericii „Uspenia” din Botoșani. Am destule îndoieli. Întâi și-întâi fiindcă însuși tatăl poetului, căminarul Gheorghe Eminovici, care însemna pe o veche Psaltire data nașterii fiecărui fiu ori fiice, a scris cu mâna lui: „Astăzi, 20 Dechemvrie anul 1849, la patru ceasuri și cincisprezece minute evropenești s-a născut fiul nostru Mihai.” Chiar tatăl poetului să nu știe când i s-au născut copiii? Și de ce să inventeze o altă dată?
*
I-aș săruta cu adânc respect dreapta vel-pitarului Toader Jora, care, la mijlocul veacului al XVIII-lea, nota simplu, pe o margine de filă: „Pentru acest pământ al Țării Moldovei eu așa am aflat că au locuit pe aceste locuri dații, și au trăit 500 de ani, până i-au bătut și i-au răsipit Traian, împăratul Râmului, și biruind pre Decebal, craiul Daților, au adus râmleni și, după ce i-au așezat pe aceste locuri, au purces biruitori…
