Încercăm să localizăm cauzele neputinței și ale dezbinării de care suferă societatea românească postdecembristă. Cel mai probabil, am pierdut sentimentul continuității și ne-am divizat, pentru că moștenirea comunistă nu a fost abordată selectiv. În afară de raționali, unii au rămas nostalgici, alții au căutat repere în perioada interbelică, noile generații s-au orientat către modele culturale occidentale și destui s-au refugiat în bigotism. Pe fondul dezbinării și complexelor provocate de vidul istoric, s-au grefat Individualismul și Multiculturalismul, fenomene responsabile pentru deteriorarea relațiilor interumane și depersonalizarea unui popor. În timp ce lumea aspiră la solidaritate, în România, manifestările egoiste tind să devină trăsătură quasi generală. Individualismul mercantil și arogant de tip românesc, care s-a dezvoltat în ultimele decenii, a anihilat ideea de împreună.
Individualismul nu poate fi reperat în preocupările filozofice de la Aristotel și până la A. Schopenhauer și „egoismul riguros” al lui Fr. Nietzsche. De altfel, încă din epoca romantică s-a renunțat la conceptualizarea individualității (individualität). Prin Einzigkeit (unicitate), Nietzsche și Schopenhauer exprimau individualitatea, doar ca excepție. Acest curent, agreat de către Friedrich Schiller, Johan Wolfgang von Goethe și slujit în muzică de către Richard Wagner, a stat la baza afirmării naționalismului german. Am făcut această incursiune în istoria filozofiei pentru a sublinia importanța cunoașterii conținutului unor noțiuni, în scopul eficientizării comunicării interumane. Din rațiuni politice, după Al II-lea Război Mondial, individualismul este încurajat în contextul cultural european și american și produce efecte negative.
Multiculturalismul este cealaltă dimensiune a tendinței de autodistrugere. Tot mai mulți români manifestă atitudini negative față de valorile autohtone și își caută reperele la alte popoare. Acestea sunt efectele perverse ale politicii multiculturaliste, o teorie apărută prin anii ’90, comparabilă cu internaționalismul comunist. În realitate, este doctrina materialismului capitalist-colectivist, pusă în slujba globalizării. Pe altarul acestei politici sunt sacrificate apartenența și identitatea. Un popor, astfel depersonalizat, de facto nu-și mai poate exercitata suveranitatea. Își va pierde interesul pentru teritoriul pe care-l posedă și-l va subordona intereselor militare și economice străine. În aceste condiții, ne este greu să apreciem conținutul calitativ al patriotismului declarativ. Înțelegerea și respectul pentru toate culturile nu presupune renunțarea la identitate. Din contră! Culturile comunică și datorită schimbului de idei, fiecare învață de la celălalt. Împreuna creștere se poate realiza de la nivel local până la dimensiunea spațiului planetar. O astfel de abordare politică ar putea asigura progresul omenirii și o pace durabilă în toate zonele globului. Preocupați de ideea apartenenței, am descoperit sintagma „împreuna creștere”. Ne-a fost sugerată de titlul volumului semnat de Laurențiu Șoitu (Împreuna creștere, Editura Junimea, 2019). Conceptul este lămurit de afirmația autorului: „Experiențele mă îndreptățesc să afirm că am mers pe un drum luminat de înaintași!” Pare o afirmație banală, pentru cine nu înțelege relația instruire – educație în bucuria apartenenței.
Individualismul românesc nu are conținut politic și ideologic. Este doar o formă rudimentară de manifestare a instinctelor primare cu încărcătură morală reprobabilă. Un astfel de individualism primar – care cochetează în mod inconștient cu atitudini de tip fascist ori cu cele de proveniență comunistă – mulți analiști politici îl consideră capabil să compromită ideea națională prin promovarea grandomaniilor și subiectivismelor naționalist-religioase. Raportarea exclusivă la trecutul dacic și manifestările exagerate de pioșenie frizează ridicolul.
Apartenență și Educație (III)
Răspunsul la întrebarea de ce existăm este posibil atâta timp cât cunoaștem cine suntem. În ceea ce mă privește, sentimentul apartenenței la familie, neam și glie, precum și trăirile credinței străbune le datorez familiei. Excursiile organizate de mama, au avut un mare impact educativ. Nu pot uita, de pildă, prima drumeție, din ciclul „ctitoriile lui Ștefan cel Mare”, pentru că am început cu Biserica „Sfinții Voievozi” din Cucuteni. Acolo, am primit prima lecție despre istoria Moldovei și tare m-am mai mândrit, aflând că a fost locuită încă din neolitic (cca. 5.000 î.Hr.) Au urmat cetățile Suceava și Neamț, Mânăstirile Putna, Dobrovăț, până și Biserica Sf. Gheorghe din Hârlău. Primele cărți citite – bineînțeles la insistențele mamei – au fost Amintiri din copilărie (I. Creangă), Frații Jderi (M. Sadoveanu) și Pe drumuri de munte (C. Hogaș). Și astăzi, când sunt cuprins de nostalgie, le recitesc cu plăcere. Sentimentul de bucurie și înălțare spirituală mi-a fost cultivat mergând – aproape în fiecare duminică și de sărbători – la biserica enoriei noastre. Apoi, după împreuna trăire cu enoriașii, ne duceam la cimitir pentru împreuna comuniune cu strămoșii. Acolo, lângă morminte, se depănau amintiri despre cei urcați la Domnul. La Iacobeni, în Bucovina, mergeam la biserică îmbrăcat în costum național. Așa am primit educația creștinească, într-o perioadă, când nici vorbă despre Religie în școli. La vremea aceea, relația cu Divinitatea era asumată și intensă. Astăzi, a devenit mai superficială și mai mult ostentativă. Contactul cu satul l-am avut de mic, când o însoțeam pe bunica în vizitele ei. Imediat ce coboram din cursă, îmi spunea: inspiră adânc și simte mirosul pământului și al animalelor, mireasma câmpului și a pădurii, căci aici începe adevărata viață, aici se nasc valorile neamului, de aici a pornit și boierimea. Cu timpul, am înțeles ce-a vrut să spună. Am fost favorizat de soartă să trăiesc viața la țară, înainte să o distrugă Ceaușescu și clica lui. Am crescut cu lapte proaspăt, ouă, brânză și smântână, legume din grădină, telemea, unt, slăninuță afumată și pâine adevărată. Tânjesc după gusturile din copilărie. Până prin anii ’70, chiar și produsele de Alimentară erau de calitate. Apoi, a urmat transhumanța forțată din mediul rural către centrele industriale. În anii ’80, din cauza lipsurilor și restricțiilor impuse gospodăriilor țărănești, am început să uităm gustul specific al produselor românești. După schimbarea regimului politic, acesta s-a pierdut definitiv. Industria alimentară privată, nu mai folosește rețetele originale, iar materia primă este de proveniență îndoielnică. În ultimele decenii, din cauza acestei memorii pierdute, mulți consumă cu plăcere produse de calitate inferioară. În postcomunist a continuat declinul în mediul rural. Neajutați să înțeleagă conținutul valoric al asocierii, țăranii noștri, fie au vândut, fie și-au arendat pământul. Mica gospodărie țărănească, cea care face efort să reziste, încă nu este susținută. Reperele gustative și preferințele culinare ale noilor generații de „consumatori” nu mai sunt atât de rafinate cum, de altfel, nici preferințele lor muzicale. Voi cita un pasaj, care îmi amintește conținutul moral al educației primite în familie. Este extras dintr-un referat susținut de scriitoarea Galina Martea, în 2015, la Institutul de Științe ale Educației: „Rolul esențial al instruirii și educației este de a menține echilibrul intelectual și spiritual al omului într-un mediu social, astfel formându-i personalitatea și identitatea. Omul, la rândul lui, cu respectivul bagaj de cunoștințe și abilități, cu bogăția intelectuală și spirituală acumulată de-a lungul anilor, trebuie să contribuie la bunăstarea propriei societăți, astfel, dând sens conținutului material care-i aduce satisfacții în viața personală și materială.”
În consecință, conștientizând cine suntem și răspunzând întrebării de ce existăm, mai rămâne să admitem că Timpul curge continuu spre Viitor. Astfel, contribuția noastră la evoluția societății și a țării, ar putea fi responsabilă și creatoare. (continuă)
