Dumnezeu ne roagă să-I spunem „Tu” și să-I fim prieteni

Duhul nostru petrece într-o stare de încântare plină de mulțumire când ni se descoperă Sfânta Taină ce depășește mintea zidită: Dumnezeul cel Viu, Căruia poți să-I spui „Tu”.
Măreția Lui ne înfricoșează, smerenia Lui ne cutremură. Și oricât ne-am înălța noi, din răsputeri, în atragerea noastră către El, cu bucurie simțim procesul înălțării, dar în același timp El ne apare din ce în ce mai de ne-ajuns. Și se întâmplă să ajungem la neputință, ne cuprinde o oarecare deznădejde, ne vedem gata a cădea ‒ și dintr-odată El, total neașteptat, este cu noi și ne îmbrățișează cu dragoste. Dumnezeu este uimitor de paradoxal. Sufletul este gata să-L întrebe: „Dar Tu unde ai fost când mie îmi era așa de greu?”, însă, văzându-L cu sine, nu poate să-și rostească întrebarea. Înțelesul părăsirii de către Dumnezeu este a ne arăta că nu suntem încă gata; că încă nu ne-am săvârșit călătoria până la capăt; că avem încă a trece prin nevoința unei mai mari deșertări; a bea până la fund paharul pe care El l-a băut (Matei 20, 22).
Și astfel, într-o cucernică teamă și în lumina nădejdii ce se întărește, sufletul se smerește și se adâncește bucuria inimii pentru înmulțirea cunoașterii căilor lui Dumnezeu, Mântuitorului nostru.
(Arhimandrit Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, București, Editura Sophia, 2008, p. 38)