Nu din plăcere perversă folosesc românii cuvântul „țigan” (în restul Europei, făr-de nici o reținere, zigeuner, gitanes, zingaro etc.), ci fiindcă este un lexem străvechi… și altul nu-i. Inventatul „rrom” este adoptat abuziv și, pentru români, păgubos, fiindcă o nație până acum distinctă și singulară în estul european devine în ochii neavizaților cimotie cu o alta, cu totul aparte și provenind din alt continent. A pune un substantiv sub obroc în dicționar este o prostie – cu atât mai mult cu cât respectivul lexem are existență în limbă (și-n literatură) îndelungă, fiind, culmea, utilizat chiar de membri ai respectivei etnii.
Când Mădălin Voicu spune „sunt țigan” înseamnă că se autodiscriminează, se insultă pre sine, suferă de masochism terminologic? Atunci, de ce nu-i amendat? Puțină istorie: cu etnonimul „rrom” ne-a procopsit Petre Roman. În 1995, Teodor Meleșcanu protestează și arată consecințele, și-i cere prim-ministrului Văcăroiu abrogarea actului normativ. Se apropiau alegerile, voturile etniei totdeauna contează, așa că prim-ministrul… tace mâlc. Petre Roman recidivează și-i trimite noului prim-ministru (Isărescu) un memorandum prin care cere obligarea denumirii oficializate „rrom”. Isărescu semnează și, mai târziu, va urma votul Parlamentului, explicabil prin aceeași iminență a urnelor și catalizat de populistul „captatio” al președintelui de atunci, Băsescu, prezență activă la parangheliile țigănești. Tacit, revenirea logică s-a produs oarecum de la sine. Cine și unde mai scrie acum „rrom”? Da-n lege, așa a rămas!
*
Am trecut iarăși pe lângă mormântul lui Sabin Bălașa de la Cimitirul ieșean „Eternitatea”. Cavoul început cu mulți ani în urmă a rămas ridicat nici pe sfert și a devenit loc pentru felurite necurățenii (ca să n-o zic mai direct). Familia bucureșteană nu s-a îndurat să rupă o firimitură din consistenta avere lăsată de răposat pentru terminarea cavoului! (În ultimii ani au început să se exfolieze și frescele de la Universitate!) Critica i-a reproşat vehement lui Sabin zugrăvirea serafică a ceauşeştilor. Apărarea pictorului: „nu-i tabloul lui Ceauşescu, e-un tablou de Bălaşa”. Acuzele ar fi poate întemeiate de nu le-ar însoți câteva directe de dreapta precum „neruşinare”, „nesinceritate”, „minciună”, fiindcă Sabin a declarat fără ezitare că… a crezut în Ceauşescu! Era treaba lui, dreptul lui: o fi fost naiv, infantil, credul, imatur politicește, dar una-i una și alta-i alta, nimic nu poate îngădui generalizări de genul „În tot ce a pictat, Bălașa este nul”. Nu-i dă nimeni peste mână şi penel pictorului care l-a înfăţişat pe Becali printre sfinţi, da-i cotonogită zdravăn amintirea lui Bălaşa!
*
Tot despre Sabin Bălașa: acum câțiva ani, prestigioasa gazetă „Le Monde” a publicat reproducerea unei picturi „de Sabin Bălaşa” în care Ceauşescu apărea triumfător lângă un steag tricolor, pentru a ilustra „explorarea trecutului întunecat al României”. Pictura avea, de fapt, cu totul alt autor – nici o legătură cu Sabin! „Le Monde”, care se consideră campioană a democraţiei şi imparţialităţii, a refuzat să publice o erată şi chiar dreptul – elementar! – la replică al pictorului. Bălaşa a concluzionat: „există mari proşti în Franţa, cum există şi-n România!” A dat ziarul în judecată. Ei, şi? Nimic!
*
Că tot am vorbit data trecută despre ciupercile primăverii, respectiv de zbârciogi, iată și o altă expediție similară: ținta era de astă dată buretele de rouă, considerat și el „floare de aprilie”. Îl găsești, dacă ai ceva noroc, prin imașurile și colinele mai dosnice și mai ocrotite. Căutam astfel de pajiști cu binoclul Sovetskaia armiia (fals, desigur – îl cumpărasem de la târgul din Pipirig). Amicul cu care eram mă face atent: „Ia uită-te pe vale.” Mă uit. Văd, foarte departe, niște siluete pe-o postată la marginea zării. „Fii atent cum se apleacă”. Într-adevăr, din când în când, umbrele păreau a se frânge, revenind apoi la verticală. „Vezi ce sacoșe au?” Da, dom’le, burdușite! „Înseamnă c-au găsit zona buretelui de rouă. Am venit prea târziu, ăștia rad tot! Cum ajungem acolo?” Complicat, erau pe celălalt deal, și cu o mlaștină la mijloc, dar în cele din urmă am ajuns. Culegătorii ajunseseră în celălalt capăt al câmpiei: și-au făcut plinul și pleacă. „Mamă, ce sacoșe cară!” Îmi exprim îndoiala utilității pieptănării unei zone deja culese, dar există argumente: „nu se poate să fi ras chiar tot, vreun burete de sămânță mai găsim și noi”. În fine, ajungem din urmă un culegător ce tăbârcește două sacoșe vârfuite. „Bade, unde ai găsit?” „Cum unde, nu vedeți că-i pisti tăt?” Într-adevăr, era peste tot. Romaniță. Că asta culegeau: mușețel!
*
Primăvara sporește și hărmălaia. Nu s-a învrednicit nimeni să includă în lista drepturilor omului şi dreptul la linişte, deşi-i o componentă esenţială a existenţei lui homo sapiens şi un atribut cert al libertăţii persoanei. În clipa în care te agresează brutal un zgomot parazit, ţi se încalcă dreptul legitim la a fi tu însuţi, cu trăirile, opţiunile şi exclusivităţile tale. Sigur că pacea patriarhală nu va mai reveni nicicând, şi devine aproape firesc să ascultăm foşnetul pădurii doar când tace fierăstrăul „Drujba”, iar propriile gânduri să ni le auzim abia când se sleieşte petrecerea de la etajul II. Neliniştea tuturor se hrăneşte şi se înfoaie din două surse. Prima e generată de avatarurile civilizaţiei şi trebuie s-o considerăm mai inevitabilă decât venirea toamnei şi căderea frunzelor. Nimic de făcut: maşinile gălăgioase se înmulţesc continuu, mijloacele de comunicare sunt, şi sonor, mereu mai performante, locuinţa ne-a devenit o miniuzină, cu zgomotele ei inerente, oraşul e-un creuzet în care murmurul se preschimbă-n ţipăt. A doua sursă se nutreşte din mârlănia şi incultura semenilor noştri. Este supraîncărcătura parazită de hărmălaie teoretic evitabilă (dac-ar funcţiona bunul-simţ). Practic, agresează mai mult şi mai vezicant decât acutele fondului sonor ratificat prin utilitate şi necesitate. Nesimţitul care tropăie şi chiuie în miez de noapte, ţinând treaz tot blocul, idiotul care vine la pescuit şi, înainte de a arunca undiţa, dă la maximum casetofonul maşinii, complexatul imberb care se străduie să vestească lumii că există şi digeră colindând străzile cu boxele jeepului tunând mai ceva decât pe stadion… ăştia-s!
*
Text pescuit de pe internet, făr-de autor menționat: „Cel sărac muncește / Cel bogat îl exploatează / Militarul îi apără pe amândoi / Contribuabilul plătește pentru toți trei / Vagabondul se odihnește pentru toți patru / Bețivul bea pentru toți cinci / Bancherul îi escrochează pe toți șase / Avocatul îi înșală pe toți șapte / Doctorul îi omoară pe toți opt / Cioclul îi îngroapă pe toți nouă / Politicianul trăiește de pe urma tuturor celor zece”…
