Cel mai greu text pe care l-am citit vreodată nu avea ISBN, nu era în biblioteca școlii și nu apărea pe nicio listă de lecturi obligatorii. Eram eu.
Rubrica pune o simplă întrebare ce are un răspuns atât de variat și complex. Da, noi, tinerii, citim, dar atunci când ne întrebați ce, asumați-vă că nu vă vom vorbi despre programele școlare și clasici. Fiți pregătiți și aveți răbdarea necesară pentru a asculta povești despre lumi care nu există și despre vieți care seamănă prea bine cu ale noastre. Nu departe de ecrane și societate, ne ascundem captați de frumusețea lecturii. De la romanul ascuns la fundul ghiozdanului pentru a nu fi etichetați, la cel citit sub pătură în miez de noapte când avem siguranță, până la cel citit în tren sau metrou fără a fi stânjeniți, citim cu căștile în urechi sau cu lumina stinsă, și asta ne face autentici.
Nu. Nu toți citim. Nu tot timpul.
Dar cei care o fac au prins biletul spre infinit, chiar spre nemurire, pentru că lectura ne poartă în atât de multe universuri. Vedem vieți prin alte lentile de ochelari, dar ajungem să ne regăsim acolo. Noi citim pentru a evada, cel mai frumos mod de a fugi departe rămânând în același loc. Lecturăm pentru a accesa ceva ce nu se regăsește în realitatea noastră sau pentru a înțelege că nu doar noi întâmpinăm obstacole, regăsim modele și explorăm emoții într-un mediu securizat.
Am prins loc în trenul spre nesfârșit, dar nu am știut că vagoanele sunt atât de pline. Nu am știut pentru că toți citeau la fel ca mine, în liniște, pentru ca în pacea noastră să nu apară scântei ce înlocuiesc lecturile alese de suflet doar cu lecturi din obligații ce ard plăcerea cititului.
Trenul a fost clubul de lectură „Cititorii Cetății”, stațiile – temele diferite la fiecare ediție, locurile erau ocupate de tineri pasionați și adulți dornici să asculte, nu să se impună. Astfel s-a scris primul capitol din povestea noastră.
„Curaj” – una dintre ediții vorbea despre el și a deschis atât de multe perspective asupra acestui cuvânt, pentru că nu erau eroii cu puteri supranaturale sau bravii frumoși din basme. Era curajul de a fi noi înșine chiar și atunci când societatea ne critică, curajul de a spune „Nu” cu prețul de a fi excluși, curajul de a rămâne noi când colectivul ne trage în altă direcție, era curajul în cea mai simplă și complicată formă. A fost stația în care am coborât din tren, am ascultat atent și am urcat înapoi dorindu-mi ca acest drum să nu aibă un sfârșit. Acolo am început să citesc cel mai greu lucru care nu se afla într-o carte, chiar dacă eram la clubul de lectură. Am început să mă citesc pe mine, să citesc din timpul care trece și să mă bucur de cel care vine. Cea mai grea lectură pentru că nu e cizelată de o redacție, ci vine natural din tot ceea ce suntem și trebuie să avem răbdarea de a contempla pentru a o înțelege. Lectura publică a spus cu voce tare lucruri pe care le știam, dar nu voiam să le aud. O sală plină de tineri și adulți emoționați de aceeași frază. Atunci am înțeles că vulnerabilitatea nu e slăbiciune. E curaj.
Adevărata întrebare nu e dacă tinerii mai citesc, ci dacă le lăsăm timp, spațiu și energie pentru a se bucura de lecturi de voie, nu de nevoie, fără a le cere explicații. Pentru că o carte deschisă din plăcere este citită cu sufletul, nu cu ochii, iar ceea ce ajunge la inimă produce o schimbare înăuntrul nostru și nu mai pleacă ușor.
