Amintiri din Comunism

Dintre personalitățile politice ale secolului XX cel mai simpatizat de mine a fost generalul de Gaulle, atât cel din timpul războiului, cât și cel care a fost președintele Franței între 1958-1969. El e înaintea lui Fidel Castro, „Che“, Allende, Lumumba și alți dușmani declarați ai imperialismului și colonialismului. Cel mai detestat om politic de mine, evident, cu excepția siniștrilor dictatori, a fost Churchill, devenit, în Marea Britanie, un fel de erou național. Fiind bețiv, ar fi trebuit să fie mai concesiv, cum a fost cazul lui Nixon. Dar acestea nu se prea încadrează cu conștiința înaintată a omului nou. Asta teoretic, pentru că practic aici sunt alături de președintele nostru cel dintâi, care și el i-a admirat pe cei doi oameni politici. Deci tot rămân în sfera omului nou. Sunt mândru și acum că statul nostru este republică, făcută, e adevărat, de bolșevicii cominterniști, atât de odioși, totuși. Între monarhie și republica comunistă și în copilărie, adolescență, tinerețe și până astăzi parcă aș prefera republica comunistă, deși cu multă strângere de inimă. Cel puțin dacă generalul Antonescu, cel atât de detestat de mine din cauza războiului, desființa monarhia în 5 septembrie 1940 și se proclama președinte, aș fi fost mai liniștit. Dar cu cominterniștii torționari întemeietori de republică am probleme de conștiință, deși formal primul președinte a fost savantul C. I. Parhon, cum am văzut. Nicolae Ceaușescu a luat exemplu, în fond, de la Tito, de la cehoslovaci și de la chinezicând a instituit funcția de președinte. Evident, prin modificarea constituției, care oricum era mai bună și mai clară în multe capitole decât cea de azi. S-a destăinuit odată că a recitit constituția și nu a găsit nici cea mai mică inadvertență, neclaritate etc. Totul era limpede precum cristalul. Era ceva inedit ca genialul conducător să se justifice, în fond, în nu știu ce problemă. Având de ales între două mari rele, și atunci și acum, între regele Mihai și președintele Ceaușescu, l-aș fi ales pe cel din urmă, care dacă nu a fost chiar odios, a fost cel puțin absurd. Dictatorul absurd pe care l-am detestat după 1970 până în 1989. Și totuși ideea de republică este prezentă în conștiința mea, freudian, de pe la 10 ani, când l-am citit pe Bălcescu. De fapt, aș zice că detestarea monarhiei nu a început în 1959, la castelul Peleș, ci a început cu scrisoarea lui Nicolae Bălcescu din Paris din timpul revoluției de la 1848, când îl anunța pe N. Golescu-Albu că a rupt o bucată de catifea din tronul lui Louis Philippe, aruncat afară din palatul regal de revoluționarii francezi, cei pe care i-a descris admirabil Victor Hugo în Mizerabilii.
Dar conștiința mea de sfert de om nou, unii vor zice de sfertodoc, merge atât de departe încât recunosc că aș muri mai liniștit dacă tronul reginei Marii Britanii ar fi aruncat în stradă de revoluționari, iar monarhia ar fi abolită. Aici, trebuie să recunosc că îl depășesc chiar și pe președintele Ceaușescu, care s-a plimbat cu celebra caleașcă regală.
Ideea colectivismului, promovată de propaganda comunistă, este o utopie. Nici creștinismul nu a reușit să promoveze o asemenea idee, adică să o pună în practică. Ființa umană urmează legile darwiniste. Omul este un animal individualist. Fiecare luptă pentru existență. Pe libera inițiativă a omului se bazează capitalismul, care în ultima sută de ani a realizat societăți prospere în multe țări. Depinde de mediu și de alți factori. Interesant este că așa-zișii marxiști de stânga nu admit ceea ce s-a numit darwinismul social. Dar acesta acționează. Africa e plină de războaie civile între vechile triburi. Poate că cei care au criticat colonialismul au perfectă dreptate. Puterile imperiale nu au civilizat triburile africane. Dușmănia dintre ele a rămas și explicația este pur darwinistă, lupta pentru existență. Era preferabil să se mai războiască temporar triburile cu sulițe și ciomege decât cu AK47. Kalașnicovurile sovietice sau din alte țări au ucis milioane de africani. E arma care în perioada postbelică a întrecut numărul victimelor produse de aviație, tancuri, artilerie etc. Simbolic, a întrecut și numărul victimelor celor două bombardamente atomice. Colonialismul a apus demult. În copilăria și adolescența mea ziarele și radioul îl înfierau cu mânie proletară. Și pe bună dreptate, trebuie să recunosc. Eu am rămas deci și anticolonialist azi. Mai sunt colonii care trebuie desființate. Argentina să primească insulele Malvine, Spania Gibraltarul etc. Să dispară și ultimele vestigii colonialiste. Și SUA au multe insule colonii prin Pacific. Chiar arhipelagul Hawaii a fost acaparat în stil colonialist. Ca să nu spun de Texas, Florida, New Mexico, California, Arizona, vechi provincii mexicane. SUA și Uniunea noastră Europeană au luat cu forța, prin război, provincia cea mai veche și mai simbolică pentru istoria acestui popor sârb, Kosovo, unde turcii au adus prin secolul al XIX-lea mulți albanezi musulmani. Unde e dreptatea, tovarăși capitaliști, colonialiști și imperialiști? Și la acest capitol sunt un om nou, așa cum l-a visat secretarul general al PCR, tovarășul Nicolae Ceaușescu. Să stea cât mai liniștit în iad. De altfel, toți foștii comuniști vor ajunge în final în iad. Cazanele cu smoală îi așteaptă. Dar unde vor ajunge bandiții imperialiști, cei care au supt sângele popoarelor, cum scria „Scânteia“ în 1951? Evident că tot acolo, dacă nu cumva marii bogătași ai lumii nu și-au cumpărat locuri în rai. Totul e posibil. Până la urmă, tot săracii vor ajunge în iad, și acolo acționează legile darwiniste. De mult mă întreb unde ar putea fi raiul. În care din cele o sută de miliarde de galaxii văzute în Univers? Și cu ce viteză se ajunge acolo și retur, eventual? Mă rog, rămâne să stabilească savanții. În spiritul teoriei marxiste, recunosc și că sunt împotriva tuturor societăților secrete, masoneriei etc.
Faptul că sunt de acord și acum cu multe idei și practici din comunism înseamnă să fiu sincer și obiectiv cu propria mea conștiință, care în principal a fost anticomunistă. Dar multe principii le-am asimilat, după cum s-a văzut, poate că nu în virtutea învățăturii marxiste. Iată, spre exemplu, instituția familiei. Legile de atunci erau destul de dure în privința divorțului, mai ales când era vorba de copii. Sigur că Nicu Ceaușescu s-a divorțat repede. Partidul era foarte vigilent cu membrii lui, ca să nu vorbesc de activiști, de partid și de stat, care nu puteau divorța. O făceau pierzându-și funcția. Asta era valabil și pentru securiști. Sigur că activiștii potlogari erau, unii, și afemeiați. Totul mergea până era sesizat BOB de către unul din soți. Aici partidul intervenea. Cel pus în discuție nu scăpa ușor. Am asistat la o ședință de demascare, eram gazetar, a unui funcționar de la consiliul popular județean, care avea o aventură cu o altă salariată, evident tânără și fără familie. Aproape o zi a durat acea ședință de condamnare a celor doi eroi negativi. Sigur că s-au luat și măsuri disciplinare și administrative. Dar și nemembrii de partid erau puși în discuția colectivelor de muncă. Sigur că erau și atunci bețivi (sau nu), care-și băteau nevestele, erau cazuri de adulter. Este iarăși adevărat că uneori cei mai duri critici ai celor care încălcau morala socialistă erau activiștii potlogari și afemeiați. Dar soțiile lor nu se plângeau. Tovarășul prim-secretar Emil Bobu a fost cel mai ferm și mai mare apărător al moralei proletare, cum se spunea prin 1950. Familiile muncitorilor erau cântate în poezii și romane și date drept exemplu păturii intelectualilor și funcționarilor.
Ioan Pînzar