Hrană. ”Aprovizionarea trupelor din acea epocă – a lui Ștefan cel Mare (n.a.) – cu hrană se făcea inițial cu alimente aduse de ostași și ulterior prin exploatare locală. Ca urmare, coloanele și în general formațiunile de servicii – cum am zice azi, culinare – ale oștirii moldovene erau foarte reduse. ”Hrana o poartă pe oblâncul șeii, anume brânză de burduf și pâine albă”, scria cronicarul Bielski, contemporan cu Petru Rareș. Moldovenii aveau calități militare deosebite. Doctorul lui Ștefan cel Mare, Muriano, scria: ”Toți supușii sunt bărbați viteji, ageri și nu făcuți să stea și să doarmă pe perne, ci la război, pe câmpul de bătaie. Turcii au mare frică de acest domn.” Bielski, cronicar polonez, scria (ceva mai târziu): ”sunt bravi și meșteri în a mânui sulița și scutul, deși sunt niște țărani simpli, luați de la plug.” (Ion Cupșa, ”Bătălia de la Vaslui”, Ed. Militară, 1975)
Zahăr (și nu doar). Pentru americani, dulceața zahărului este gustul care face toate gogoșile lor acceptabile. Zahărul, care nu miroase și care are puterea magică de a face aproape orice desert să fie delicios, a cucerit lumea mai mult decât orice altceva. Cândva un medicament rar și divin, căci mierea, rară și scumpă, era numită „sudoarea cerului“, „saliva stelelor“. Numai când ciocolata latino-americană, condimentată anterior cu ardei iute, a fost aliată cu zahărul (de Conrad van Houten din Amsterdam, în 1828) a cucerit vălul palatin al întregii lumi. În 1825, Brillat-Savarin, celebrul autor al Fiziologiei gustului, a prezis că zahărul a fost destinat să fie „aroma universală“. La acel moment Goethe a plătit 2,70 de mărci de aur pe un kilogram; zahărul a fost elixirul plăcerii doar pentru cei bogați, care au cheltuit pe el mai mult decât pe pâine. Acum profeția s-a împlinit: aproape toate produsele alimentare ambalate conțin zahăr. Mâncarea chinezească a atins apogeul în secolul al XII-lea, mulțumită importurilor comercianților aventuroși. Mâncărurile Europei au fost orientalizate prin utilizarea condimentelor asiatice. Apoi au fost americanizate prin introducerea cartofilor, a tomatelor, a curcanului de Crăciun și a altor produse de origine americană. Fast-foodul nu e nici american, nici european, ci o moștenire de la vânzătorii ambulanți din Orientul Mijlociu și Orientul Îndepărtat. La nouvelle cuisine este rezultatul unui aport de idei japoneze în tradiția franceză. Aceste importuri au fost întotdeauna aduse de minorități, în ciuda opoziției. Toate inovațiile se confruntă cu o opoziție. (Theodore Zeldin, ”O istorie intimă a omenirii”)
Evadare (?). La tribunal: – De ce ai evadat din închisoare, inculpat? – Voiam să mă însor, domnule judecător… – Dar ai vreo fată, vreo iubită care te așteaptă? – Nu, nu am, toate m-au uitat… s-au măritat… dar am vrut să încerc… – Hmmm… stranie concepție despre libertate mai ai, zice judecătorul… (Îmi imaginez ce fel de căsnicie avea și bietul judecător). Mă rog… Te bag înapoi la pușcărie, poate te mai gândești… Apoi, fă recurs și eu te eliberez. Treaba ta, e riscul tău!
Paște (regal). În anul 1939, Regele Carol al II-lea, împreună cu suita sa, a sărbătorit Paştele la Balcic. Suita regală a stat pe malul mării, la Castelul Reginei Maria, în perioada 1-13 aprilie. Fructele au fost aduse de la Bucureşti, special pentru masa pascală. Au fost, din belşug, mere, pere, banane, portocale şi grapefruit. Mesele regale au fost stropite cu băuturi aduse special tot de la Bucureşti: cognac Napoleon (o sticlă), cognac Brossault (o sticlă), vin Pouilly (din 1929) – trei sticle, vin Chateau Mirat (din 1914), trei sticle, vin Cheval Blanc St. Emilian (recolta 1919), trei sticle. De la Economatul castelului s-au luat zece sticle de şampanie Cremat, două sticle de rom englezesc (categoria I, de jumătate de litru) şi o sticlă rom de casă de 0,5 litri. Din pivniţa de consum s-au luat 20 de sticle “Riesling de Româneşti” (producţia anului 1937), 20 din “Muscat de Dobrovăţ” (din 1936), 20 din “Grasa de Cotnari” (1936), 20 din “Profiriu de Dobrovăţ” (1937), 20 din “Pelin de Segarcea” (1937), 15 din “Burgogne Românesc” (1937), 15 din “Cabernet de Ruşeţu” (1937) şi 15 de Malaga (categoria I de 750 ml). S-au mai consumat şi cinci sticle de “ţuică de Glâmbocelu” (din 1931) şi trei de ţuică “Domeniul Coroanei”, dar şi 60 de sticle Bere de Azuga şi 150 de sticle de apă minerală Broşteni (Suceava, de pe domeniul fratelui regelui, prințul Nicolae – n.a.!). S-au mai băut încă 20 de litri de must sterilizat şi cinci litri de Coca Cola. Personalul castelului a băut 20 litri de vin roşu, adus de acasă, şi 40 litri vin de Balcic. Nu am aflat, din surse autorizate, ce s-a consumat la masa de Paşte. Am aflat că, doar cu şase luni înainte, pe 29 octombrie, în Castelul pe care îl moştenise de la mama sa, regele Carol al II-lea, împreună cu suita sa au consumat, la dejun, cotlete de şalău, fazan la frigare, salată “Beatrice”, budincă “Sans Souci” şi fructe. În anul 1923, Ziua Naţională (10 Mai, în acea vreme) a coincis cu sărbătoarea Paştelui. Dejunul regelui a fost bogat şi s-a servit, cu acel prilej, „Bullion de pasăre, morun şi nisetru cu sos Ravigot, ouă roşii, şuncă cu aspic, gelatină (adică răcituri) de pasăre, maioneză cu raci, salată rusească de legume, miel fript, salată verde, prăjituri, caşcaval, portocale, migdale şi stafide”. S-a băut vin Bordeaux roşu, vin alb de Drăgăşani şi şampanie. (bucatarescu.ro)
Evaporare. – Iubitule, am lăsat ieri în frigider două sticle cu pălincă, de ce astăzi este numai una? – Pentru că pe asta, la naiba… n-am văzut-o…
Istoria… omletei. Deși Grecia antică și Roma nu par să fi cunoscut omleta, aceasta a fost savurată în Europa în Evul Mediu: prețuită de Descartes, i-a fost fatală lui Condorcet… Acest amestec culinar a fost întotdeauna incompatibil cu temperamentul poporului englez, care iubește naturalețea până la grosolănie, scria în 1899, cu orgoliu galic, un editorialist de la Le Nouvelliste illustré. Spaniolii, ne spunea acesta, o folosesc cu moderație. El crede, la fel ca africanii din Congo, că, dacă ai răbdare, poți mai bine transforma un ou într-un pui, nu într-o mâncare. În țările bogate, omleta, fiind o risipă, devine o crimă, adaugă jurnalistul nostru. Bucătăria grecilor, la asediul Troiei, includea folosirea ouălor gătite în cenuşă. Homer nu ne vorbește despre omletă. O cunoșteau romanii? Acest lucru este îndoielnic, deoarece nu există nicio denumire în latină care să corespundă acestui preparat special. Apoi, în săpăturile de la Pompei și Herculaneum au fost dezgropate mii de ustensile de uz casnic, dar nimic nu seamănă cu o tigaie. (Foto: ”Cum se face mai bună omletă cu slănină”,
caricatură din sursa citată).
Cu toate acestea, excentricul Lucullus, se pare, a mâncat omlete supersubțiri din ouă exotice de struți, fazani, lebede, prepelițe, ortolani etc. Omleta a fost răspândită în Evul Mediu în Europa de către institutele monahale. Există multe speculații cu privire la etimologia cuvântului omletă. Brillat-Savarin, marele gastronom, se ocupă de ea doar din punct de vedere gastronomic. Omleta a fost preferată de Descartes. Marele filosof o prefera celor mai rafinate mâncăruri: era o omletă făcută din ouă învechite timp de opt până la zece zile. „Această învechire”, spune biograful lui Descartes, „este esențială pentru gustul omletei; mai multe sau mai puține zile, i-ar da un gust detestabil”. Istoria omletei are și o pagină dramatică: în 1794, Condorcet, scos în afara legii și deghizat, rătăcea prin Paris, căutând azil. Ajuns la Bourg-la-Reine, a comandat o omletă pentru cină. „Din câte ouă?”, a întrebat hangiul. Ilustrul academician știa numărul de stele de pe firmament, dar nu știa din câte ouă se face o omletă. Pentru orice eventualitate, el a răspuns: doisprezece. Devenit suspect din cauza acestei gafe, a fost arestat, încarcerat, iar a doua zi dimineață a fost găsit mort. Se otrăvise.” (Din „Le Nouvelliste illustré”,1899)