Mitropolitul Visarion Puiu, 20 de ani de pribegie și arhierie răstignită

 Pe data de 27 martie 2024 s-au împlinit 145 de ani de la nașterea fostului mitropolit  Visarion Puiu al Bucovinei (1935-1940), născut în orașul Pașcani și botezat cu numele Victor, fiul soților Vasile și Maria Puiu. Pregătirea, calitățile înnăscute, dobândite și dovedite l-au impus unei promovări rapide în administrația bisericească: director al Seminarului teologic Galați, arhimandrit de Scaun al Eparhiei Dunării de Jos, Director al Seminarului Teologic din Chișinău, exarh al mănăstirilor din Basarabia, episcop al Argeșului, episcop al Hotinului, mitropolit al Bucovinei (1935-1940), mitropolit al Transnistriei (1942-1943), ctitor al Episcopiei Ortodoxe Române din Europa Occidentală cu sediul la Paris (1945-1955).

 Sfârșitul celui de-al doilea război mondial l-a prins în Croaţia, unde, în calitate de reprezentant al Patriarhiei Române, a participat la hirotonia unui episcop pentru croaţii ortodocşi.
În această misiune a fost însoțit de Părintele Vasile Ştefan - Consilier Patriarhal pe atunci, iar mai târziu (1967–1976) Superiorul Capelei Ortodoxe Române Mihail Stourdza din Baden-Baden.

 Prezentarea de față se oprește asupra unor momente din amara sa pribegie, care s-a consumat între anii 1944-1964, perioadă în care a ctitorit o episcopie românească în occidentul european necomunizat și a avut parte chiar și de marginalizarea și dezbinările Exilului românesc. Documentele utilizate sunt din arhiva Bibliotecii Române de la Freiburg (Germania).

La începutul anului 1945 Mitropolitul Visarion Puiu, aflat din 15 august 1944 în misiune patriarhală în Croația, susținut atât de Patriarhia Română cât și de credincioșii români, hotărăște înființarea unei Episcopii ortodoxe pentru viața religioasă a românilor din vestul Europei. Datorită unor intrigi pornite din cercurile românești ale Vienei, după capitularea Germaniei pe 9 mai 1945, Visarion Puiu este îndepărtat din capitala Austriei și i se fixează domiciliul în Tirol, la Kitzbuhl, interzicându-i-se să părăsească localitatea sau să poarte corespondență. Mai târziu, el reușește să se stabilească pentru un timp la abația Maguzzano-Lonato, în Italia. De aici trece în Elveția, iar în 1949, la cererea preoților și a românilor, strânși în jurul Bisericii române din Paris, vine în capitala Franței pentru a organiza viața religioasă a românilor ortodocși din Europa de Apus”.

    Instaurarea regimului comunist în România la 6 martie 1945 cu sprijinul Uniunii Sovietice, aduce și judecarea și condamnarea sa în contumacie, prin pedeapsa cu moartea la 20 martie 1946, pentru „vina” de a fi fost Mitropolitul Transnistriei în timpul războiului antisovietic (1942-1944). A urmat și caterisirea bisericească în 28 februarie 1950, la presiunea sovietică. De la începutul pribegiei sale, mitropolitul Visarion Puiu s-a considerat ca singurul membru al Sf. Sinod al Bisericii ortodoxe române în străinătate și, în virtutea episcopatului său canonic, s-a simțit răspunzător pentru soarta preoților și a românilor ortodocși stabiliți dincolo de Cortina de Fier, în lumea liberă. Nu i-a fost greu să realizeze că Sinodul de la București devenise prizonierul ocupanților sovietici atei și a unor vremuri pe care el compara cu „vremuri de prigoană creștină sau fugă din calea barbarilor”. Din aceste motiv avut planuri concrete de organizare bisericească a românilor din Exil, într-o mitropolie condusă de un sinod mitropolitan autonom, planuri comunicate Patriarhiei de la București dar blocate deopotrivă de intrigile regimului comunist din România, de rivalitățile unor grupări de români refugiați și stabiliți în țările vest-europene, ori a „neînțelegerii pe care unele biserici ortodoxe le-au manifestat față de organizarea spirituală a românilor ortodocși.” ( Istoricul Episcopiei Române din Germania).

  Episcopia din Europa a fost înființată încă de la începutul anului 1945 de către mitropolitul Visarion, aflat atunci în Germania, de acord cu guvernul de la Viena. După război această episcopie a avut sediul la Paris, tot sub conducerea mitropolitului Visarion. Nu cunosc exact motivele pentru care s-a afiliat jurisdicției sinodului rusesc din exil. Știu că s-au făcut încercări de apropiere de patriarhia de la Constantinopol, fără rezultat pozitiv. Bănuiesc că în această afiliere a jucat un rol și speranța într-un eventual război între Statele Unite și Rusia Sovietică, după care ne-am fi putut întoarce în țară. Situația noastră de exilați era considerate ca un provizorat, și atunci și biserica- în cazul instalării unui alt regim la București în locul celui comunist ar fi urmat să intre sub autoritatea sinodului de la București. Oricum ar fi fost, consider o greșeală acea afiliere la un sinod rusesc.

  Din corespondența sa cu părintele Emilian Vasiloschi, parohul bisericii române din Berlin, reiese că se preocupa îndeaproape de organizarea eparhiei, deși trăia în condiții pauperizante. Într-o scrisoare din 16 martie 1948 îl roagă să „săvârșească o Sf. Liturghie”, pentru a se putea spovedi , împărtăși și a face slujbă pentru răposați, ceea ce arată starea lui de surghiunit și marginalizat, blocat pentru activitățile liturgice: „Părinte Vasiloscki, numai pentru cazul când nu ești nevoit a pleca din nou prin eparhie, și numai dacă obții îngăduința cuvenită, fii bun și săvârșește o sf. Liturghie, - pentru a mă putea și eu spovedi și împărtăși. Am face și cât de modestă pomenire pentru Bătrân, și pentru repausații noștri. Desigur, în cea mai strictă intimitate și fără o trudă pentru gospodărie.”

 Pribegia lui și a românilor prin zonele de ocupație Aliate din centrul și vestul Europei, a fost instrumentată de regimul comunist de la București pentru a le confecționa acuzații de fascism și nazism, de criminali de război, cu consecințe grave în statutul lor social. Dar mitropolitul Visarion Puiu obține o hotărâre clară de nevinovăție din partea Înaltului Comisar general Berthouart, al Republicii Franceze pentru zona de ocupație franceză în Austria. Reproducem aici și acest document:

Viena, 28 octombrie 1948, Direcția Cabinetului/HC/CAB /I.

Noi, Generalul Berthouart, Înalt Comisar al Republicii Franceze

   CERTIFICAT

Serviciile Înaltei Comisii a Republicii Franceze în Austria certifică că Monseniorul PUIU Mitropolit al Bisericii Ortodoxe Române, născut la 27 februarie 1979, a stat în 1945 în zona Ocupației Franceze din Austria. În timpul șederii sale, el nu a fost subiectul, nici moral, cât și politic, al unor remarci nefavorabile din partea autorităților franceze. Nu se află pe listele U.N.W.C.C. a criminalilor de război, liste oficiale întocmite la Londra.

Serviciile franceze de securitate din Tirol i-au eliberat monseniorului PUIU, la cererea acestuia, un laissez-passer pentru a merge în Italia. Acest permis care poartă numărul 925 era valabil din 10 noiembrie 1945.

Acest certificat este stabilit pentru a permite Monseniorului PUIU să recunoască autenticitatea faptelor de mai sus.

 Condițiile de viață precare ale tuturor refugiaților îl determină pe mitropolitul român să solicite sprijin și unor foruri bisericești occidentale, precum Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Geneva, într-o scrisoare datată 1.01.1948:

 Subsemnatul Arhiepiscop ortodox român, Visarion Puiu, Episcop al Argeșului și al Hotinului, apoi fost Mitropolit al Bucovinei și Transnistriei, fiind silit de împrejurări să ajung in pribegie (cum se vede din alăturatul Curriculum vitae), și ajuns după multe peripeții stabilit in Elveția, fără acte, fără haine suficiente fără sprijin și fără bani, trăind deocamdată pe timp limitat din bunăvoința și ospitalitatea Episcopiei romano-catolice de Lugano, într-un azil de refugiu din Sonvico  și având de îngrijit și de o nepoată a mea, Maria Mihali, de asemenea refugiată din România, vă rog să binevoiți a mă lua sub protecția D,Voastră, primindu-mă pe mine și pe nepoata mea sub îngrijirea D,Voastră ca refugiați sub îngrijirea instituției. Spre a ne ști la un adăpost până ne vom găsi cu vremea rosturile noastre, fie în Europa fie în alt continent, întrucât întoarcerea în patrie ne este imposibilă.

În ziua de 10 august 1964, părăsește exilul și viața pământească, în localitatea Viels-Maisons, la 96 km nord de Paris, unde a fost surghiunit de răutățile remanente ale diasporei românești, în vârstă de 85 de ani, după ce a fost condamnat la moarte în contumacie în  februarie 1946 – de regimul comunist. Vecinii nu au găsit la dânsul nici măcar banii necesari pentru sicriu, făcându-se o colectă în sat pentru înmormântarea sa” ( preotul Florin Țuscanu, biograful mitropolitului).  Tot biograful pomenește și faptul că marele ierarh a fost condus pe ultimul drum de câțiva preoți români și ruși, aflați în zonă, care au oficiat o slujbă modestă, „într-o atmosferă smerită”, trupul neînsuflețit al mitropolitului fiind înmormântat într-o margine a cimitirului din sătucul francez. Rămăşiţele sale pământeşti au fost strămutate ulterior, în 1992, în cimitirul Montpamasse din Paris, unde își dorm somnul veșnic și alți mari oameni ai culturii şi ai Bisericii Ortodoxe Române Române: arhimandrit Ioasaf Snagoveanu, episcopul Teofil Ionescu, Constantin Brâncuşi, Emil Cioran, Eugene Ionesco ș.a. Pe monumentul funerar al mitropolitului Visarion Puiu stă scris sugestiv ca epitaf, un fragment din psalmul: „La râul Vavilonului“.

Pr. Prof. Mircea BEJENAR