Calea ascultării

Avva Rufus este unul dintre monahii deșer­tului egiptean care prețuiesc mult ascultarea. La el gândul acesta este întărit de două ziceri. Pe de o parte el afirmă că „cine ascultă de un părinte duhovnicesc are mai mult câștig decât cel care stă retras singur în pustiu”. Iar apoi această idee este reluată într-o formă mai amplă: „Am văzut patru cete cerești: prima a bolnavului care mulțumește lui Dumnezeu; a doua a celui ce urmărește să împlinească iubirea de străini, îi rămâne credincios și o slujește; a treia a celui din pustiu, care nu vede oameni; a patra a celui care ascultă de un părinte duhovnicesc și i se supune în numele Domnului. Pentru ascultarea sa, ultimul purta un lanț și o pavăză de aur și era mai slăvit decât ceilalți”. Când în timpul acestei descoperiri bătrânul întreabă de ce tocmai ultimul, aparent cel mai mic și mai neînsemnat dintre toți, primește o asemenea slavă, primește următorul răspuns: „Cel ce urmărește iubirea de străini, face asta din proprie voință; cel ce iubește pustiul, se retrage tot din proprie voință; dar cine are ascultare, s-a lepădat de toate voile sale și atârnă de Dumnezeu și de părintele său duhovnicesc. De aceea este mai slăvit decât ceilalți”.

O dată în plus ni se arată centralitatea ascultării în viața spirituală. Ca de obicei, afirmațiile Patericului păstrează misterul specific și preferă afirmația directă, în locul argumentărilor complexe care scad forța cuvântului nemijlocit. Ni se spune cât de importantă este ascultarea, dar nu aflăm și de ce stau lucrurile așa. Ce anume face ca supunerea față de un părinte duhovnicesc să fie calea scurtă către slava de la Dumnezeu? De ce voia proprie este marele dușman al sporului duhovnicesc?

Când este vorba despre voința omului, se poate identifica o anumită ambivalență. Pe de o parte voința liberă este un dar primit încă de la creație, este parte a chipului lui Dumnezeu din om. Pe de altă parte, prin cădere, voința se autonomizează, devine haotică și sensibil înclinată spre rău. Ascultarea ascetică, cea despre care vorbesc Părinții Bisericii, este întâlnirea restauratoare între cele două dimensiuni ale voinței. Voința liberă este calea de acces, punctul de intrare în ascultare, prin care, este închinată lui Dumnezeu voința fragilizată prin cădere. De aceea ascultarea este simultan afirmarea și negarea voinței, la modul maximal.

Tocmai pentru că este atât de importantă, ascultarea este subiectul multor deformări și reinterpretări păguboase. Este domeniul cel mai sensibil al vieții duhovnicești, și trebuie tratat cu precauție și responsabilitate.

Mesajul avvei Rufus mai are încă o componentă. Ascultarea radicală este esențială, dar totuși, nu este singura cale. Totuși, fiecare din căile menționate de bătrân presupune într-o măsură mai mare sau mai mică renunțarea la sine.

(Pr. Paul Siladi, Ziarul Lumina)