Când portocalele erau albastre...

Pe vremea când portocalele erau albastre – căci, în procente, cam 85% nu le vedeam nici măcar de Crăciun – Moş Nicolae venea cu autobuze de plastic şi păpuşi de Arad. Purta, uneori, un pic de turtă dulce, cine ştie cum scoasă din cuptorul ascuns al unor producţii ilicite. Şi ciocolata Cibo. Care-ţi muta nasul când treceai pe lângă fabrică. Dar răbdai ştiindu-i gustul. O dată în an se strecura în bocănceii noştri, mereu nu mai vechi de doi ani, nelămurita dragoste a unui personaj ceresc pe care, deseori, îl surprindeai şi în icoanele de prin case. În Şcheii Braşovului, de pildă, locuia în fiecare casă. Ca un stăpân zâmbitor. Ca un Bunic între Sfinţi. Nu-mi aduc aminte să fi fost mare pregătire să-l primeşti. Efortul de ultimă clipă era simplu exerciţiu de îndemânare: datul cu cremă pe bocancii ori pantofii în care primeai darul. Când aveai cremă. Când nu, îi spălai pur şi simplu. Pur. Şi simplu. Şi trebuia să ai un pervaz straşnic pe care să aşezi încălţările. La unele blocuri, pervazul era îngust. Abia de încăpeau pe lat. La noi, blocul era vechi. De altfel aşa spuneam când ne întrebau unde stăm, câte unii: la Blocurile vechi. Pervazurile erau late şi vopsite curat de cu toamna. Erau un soi de pistă de aterizare pentru Bunicul Sfânt. Seara aceea din 5 spre 6 decembrie era tot farmecul darurilor primite. Într-o totală colaborare cu părinţii puneam fire să-l prindem, legam clopoţei ori, de ce nu, din anul trecut, din cadouri, alcătuiam câte o reţea de prindere. Un trenuleţ electric legat la un fir pescăresc şi apoi un clopoţel cu sunet strident. Tata ne spunea că şi el a încercat şi n-a mers. Mama tăcea. Ar fi vrut să mărturisească altceva, dar privirea tatei părea că e suficient cât să participe şi ea la toată zdroaba noastră de detectivi. În ultimul an când mai eram acasă, înainte cu un an de Revoluţie, Moşul mai să fie surprins. Liceanul din mine a aţipit târziu, după o noapte de citit, doar să-l prindă pe Moş. Şi în fracţiunile acelea de secundă a trecut Moşul ca o boare pe deasupra aşteptării mele. Un an mai târziu trebuie să le fi văzut ochii colegilor mei de pluton când, la deşteptare, în fiecare bocanc – stâlcit deja de purtare – un măr ionatan strălucea ca o portocală din cel mai mare portocal existent pe planetă.

Eram naivi? Poate. Dar asta ne făcea vii şi ne oferea mereu ocazia să fim mai buni. Mai cuminţi. Mai legaţi de tata şi mama, de fraţi. Nimic nu se compară cu familia în aşteptarea Moşului Nicolae, prieten de încredere cu Moş Crăciun. Atât că, dacă primul e cunoscut ca Mitropolit al Mirelor Lichiei – într-un loc zdrobit azi de războaie şi dureri – şi-l ştiu acum din toată viaţa sa, cel de-al doilea e încă ascuns sub pleoapele obosite ale cerului. Dacă ar fi să ne gândim care e cel mai mare dar ce ni-l aduceau an după an, am vedea că tocmai naivitatea curată era principalul lor cadou. Şi nădejdea că la anul vor veni iar. Fără nici o sminteală de timp. Înainte de a răsări soarele. Cu tot frigul din apartament. Cu tot îngheţul de la şcoală. Cu toată teza la cine ştie ce materie. Pe care, sistematic, profesorii o aşezau tocmai în ziua aceea cu adevărat specială. Era vremea când nu mergeam la Biserică în zi de Sfânt Nicolae. Nu o regret. Făcea moşul din pervazul camerei mele de copil ori adolescent un veritabil altar de bunătate şi cuminţenie. Şi mi-i dor. De mine şi de cei ai casei, toţi. Pentru că darul deplin al prezenţei Sfântului Nicolae era familia, pusă pe şotii şi pe încercarea prinderii simpaticului Bunic între Sfinţi.

Zilele acestea, când s-au vânturat procentele PISA, mi-am adus aminte de Moş Nicolae. Oare nu distrugând naivitatea copiilor cu cerinţe ireale, nu aruncându-le curăţia în gunoiul falselor umanisme şi rupând familia în fragmentele unei politici sociale anapoda, am atentat la libertatea lor educaţională? Între PISA şi PIZZA am răstignit bucuria lor de a fi copii şi i-am turat prea devreme în războaiele noastre. Iertaţi-ne, copii dragi, că am dat rezultatele anchetei tocmai în preajma Sfântului Nicolae şi că am constatat noi, competenţii, incompetenţa voastră. Nu că am gândit, aşa s-a nimerit. Să murdărim portocalele albastre ale naivităţii cu graba noastră de a vă vântura cifrele neputinţei noastre de a vă fi profesori şi părinţi buni. Iartă-ne, Sfinte Nicolae, că nu te mai aşteaptă copiii noştri. Din dorinţa de a nu mai gusta din frig şi foame, din frustrarea de a fi săraci, i-am sărăcit de naivitatea creativă. Care te aştepta altă dată cu trenuleţe legate cu fir de pescuit şi clopoţel strident...Mergi la cei 65.000 de copii care se culcă şi se trezesc şi adorm iar flămânzi. Pentru ei, tu eşti Bucuria. Un pic de turtă dulce şi o portocală le e de ajuns! Ziua cu tine l-i Sărbătoare!

Poate că e vremea să spunem din tot sufletul că trebuie schimbat ceva pentru ca viaţa noastră să se schimbe. Nu. Nu înapoi la portocalele albastre din lipsă. Ci redescoperindu-l pe Moş Nicolae acolo, pe marginea de pervaz a sufletului. La limita cu ireala copilărie de odinioară. La limita cu ireala copilărie ce încă mai vine spre noi. Câtă vreme se mai nasc copiilor sărbători, sufletul lor gustă din cel mai amplu exerciţiu. Nemurirea.

(Părintele Constantin Necula, Sursa: Doxologia.ro - material preluat din: tribuna.ro)