Mircea Radu IACOBAN

Pe vremuri, existau ţigări „Naţionale”. Ieftine – probabil că de asta se şi numeau „naţionale”, adicătelea, şi le putea permite tot românul. A fost printre primele derapaje nevinovate vestitoare ale alunecării de sens petrecută în evoluţia unui adjectiv care, mai ales în anii noştri, avea să-şi piardă unul dintre înţelesurile esenţiale – unicitatea. Avem o Bancă Naţională, nu mai multe, o limbă naţională, o monedă naţională, un patrimoniu naţional, un imn naţional, o istorie naţională, un interes naţional ş.a.m.d. Șubrezirea semantică dintâi a produs-o primul teatru românesc, cel ce avea să poarte denumirea „Teatrul Naţional din Iaşi”. La începutul veacului XIX, Capitala moldavă găzduia an de an stagiuni ale unor trupe teatrale străine, în special franceze, subvenţionate de Primărie. Precizarea „naţional” vestea că trupa cea nouă oferea reprezentaţiile în limba naţională – româna. Atât şi nimic altceva! Și când Alecsandri spunea „Iar pe muza teatrală, să o văd naţională” – nu la proliferarea titulaturii se referea, ci la necesitatea deschiderii tuturor scenelor pentru spectacole în limba naţională. La începuturi, „naţional” n-avea nicio conotaţie sugerând rang şi valoare, dar prin ea însăşi, onorabila prestaţie a instituţiei ieşene avea să i le confere, sintagma „Teatrul Naţional” preschimbându-se din precizare utilitară în blazon de invidiat. A apărut apoi Teatrul Naţional din Bucureşti, nu se mai putea vorbi despre unicitate, după care „Naţionalele” au „puit” (ultimul: Teatrul Naţional Sibiu), petrecându-se, în esenţă, o simplă schimbare de firmă: Măria, altfel coafată, a fost şi este aceeaşi. Iar Dicţionarul, rămas în urmă, va trebui să modifice fundamental însăşi definiţia, care nu se mai potriveşte: „naţional – care este propriu unei naţiuni, unui stat, care caracterizează o naţiune sau un stat, care se referă la o naţiune, la un stat, sau le reprezintă.” Până la re-botezare, Teatrul din Sibiu nu era „propriu unei naţiuni” şi n-o „caracteriza”, iar după ce a primit titlul de Teatru Naţional, este şi o face? Hai să fim serioşi! În ultima vreme, botezarea şi re-botezarea însoţite de dangaua „naţional” au devenit trend... chiar naţional! Uitaţi-vă pe anunţurile publicate de gazetele din toată ţara: nu mai avem concursuri şi festivaluri locale sau judeţene, toate-s „naţionale”, chiar dacă în afară băştinaşi nu participă mai nimeni, iar dacă din fericire, pe afiş este trecut şi un basarabean la Iaşi, un ucrainean la Suceava, un maghiar la Arad, un sârb la Timişoara, manifestarea devine automat „internaţională”. Vopsim gardul, înăuntru moţăie acelaşi leopard! Mari bannere şi afişe ce împânzesc Iaşul anunţă spectacolele „Operei Naţionale Române Iaşi”. Instituţia s-a înfiinţat în 1956 şi se numea „Opera de Stat din Iaşi”. Din 2003, graţie unei Hotărâri de Guvern (citez de pe site-ul instituţiei) „a primit statutul de instituţie naţională, devenind Opera Naţională Română din Iaşi”. Ceea ce înseamnă că va fi existând un astfel de statut (al „instituţiilor naţionale”); cu tot regretul şi cu toată strădania, n-am izbutit să-l aflu nicăieri. Naţională ca Naţională, deşi „naţională română” sună cumva tautologic, dar de ce „Opera Naţională Română din Iaşi”? Funcţionează la Iaşi şi o Operă a... altei naţiuni, cu spectacole în altă limbă, şi-i necesară respectiva precizare din titulatură? Pentru un străin, asta sugerează: diversitate de naţionalităţi şi de culturi tocmai într-un peisaj cultural urban cât se poate de unitar – barem din acest punct de vedere! Orgolii mărunte aşează în ramă tot felul de briz-briz-uri „naţionale” ce exprimă, probabil, frustrări rămase de pe vremea cedării rangului de Capitală în favoarea Bucureştilor. Acum 100 de ani se inaugura Ateneul Tătăraşi, instituţie de cultură cu veche şi respectabilă istorie, lăsată în paragină decenii întregi şi reconstruită în 2003. În ultimii ani, Ateneul Tătăraşi s-a resetat spectaculos, devenind realmente o prezenţă vie în peisajul cultural moldav. A purtat, o vreme, titulatura cât se poate de onorabilă „Ateneul din Iaşi”, dar acum, brusc, s-a hotărât să-şi schimbe numele, devenind „Ateneul Naţional”! Care poate fi justificarea, de ce Naţional în Tătăraşi, când tot românul, auzind noua denumire, se va gândi la Ateneul Român din Bucureşti (carele, omiţând să-şi spună şi „naţional”, a rămas de căruţă!)? Și nu-i vorba de un moft strict ieşean, ci, cum spuneam, de un trend naţional (na, că am ajuns şi eu tot la fatidicul adjectiv „naţional”!) pretutindeni detectabil în spaţiul mioritic. Barem de ne-ar ajuta la ceva!