Nefiresc, firesc, suprafiresc

Dobândirea firescului necesită o viaţă întreagă de efort şi exer­ciţiu. Firescul, aşa cum ne lasă un cuvânt al avvei Pimen să înţe­legem, nu înseamnă manifestarea necontrolată a pornirilor firii noastre căzute. Pentru bătrânul ascet, la firesc se accede în primul rând prin abţinerea de la cele nefireşti, conform unei reguli valabile încă din Vechiul Testament: „Iată regula de viaţă pe care Dumnezeu a dat-o poporului lui Israel: să se abţină de la lucrurile nefireşti: mânie, furie, invidie, vorbirea de rău a fratelui şi celelalte, scrise în Vechiul Testament”.

Cuvântul-cheie, în jurul căruia se învârte întreaga meditaţie a avvei Pimen, este firescul. La fel ca multe dintre conceptele grele, şi pe acesta se prea poate să îl tratăm cu uşurinţă, de parcă am şti ce presupune. Ce este aşadar firesc? Ceea ce este conform firii, ar fi răspunsul cel mai la îndemână. Iar în acest punct întâmpinăm prima problemă: despre care fire vorbim? Cum putem identifica trăsăturile firii, din moment ce experienţa noastră obiş­nuită este aceea a unei firi căzute, corupte, afectate de păcat până la desfigurare?

Răspunsul avvei Pimen este implicit: nu trebuie să generalizezi pornind de la experienţa proprie în interiorul firii căzute pentru a şti ce este firesc şi ce nu este firesc. Drumul trebuie parcurs în sens invers. Experienţa cotidiană, pentru a putea înţelege ceva din ea, se cere judecată în funcţie de un reper exterior: cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul Domnului este o stâncă abrazivă şi contactul cu el nu e lipsit de urmări. Te schimbă inevitabil, înmoaie asperităţile într-un proces lung şi adesea foarte dificil. Pe acest drum ajungi să descoperi etajele firii proprii. Primul nivel, cel superficial, este cel la care întâlnim consecinţele firii căzute, care se apără prin emoţii negative: mânie, invidie, ură etc. Pe măsură ce acest strat se rarefiază, devine tot mai evident nefirescul unor asemenea reacţii. Printre ele se zăreşte firea omului, ceea ce a rămas curat, nealterat de cădere şi de straturile succesive aşezate de păcat şi de rău. Acolo se petrece adevărata întâlnire cu sinele. Dar acest proces dificil nu ne-a dus încă prea departe, după cum arată avva Pimen. Încă am rămas în Vechiul Testament şi abia de acum ne putem ridica la chemarea lui Hristos: îndumnezeirea.

Evanghelia propune suprafirescul, depăşirea naturii. Firea are potenţialul de a se depăşi. Asceţii tind să trăiască în deşert o viaţă îngerească, la măsura chemării divine a lui Hristos. Dar acestea sunt lucruri ultime. Războiul eroziv, de durată, cu numeroase eşecuri şi căderi este acela de a elimina nefirescul: mânia, invidia, vorbirea de rău. Şi purtând acest război, chiar fără prea mult succes, dar cu nădejde, deja eşti pe cale.

(Paul Siladi, Ziarul Lumina)