Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Iubiţi credincioşi,
În multe locuri ale Sfintei şi dumnezeieştii Scripturi aflăm că Dumnezeu Cel Atoateştiutor ştie gândurile oamenilor şi vede mai înainte toate cele ce vom face şi vom gândi noi. Acest lucru îl arată şi psalmistul care zice: “Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi“ (Psalm 138, 16). Prin proorocul Ieremia, Dumnezeu arată acelaşi lucru, zicând: “Eu sunt cel ce cerc inimile şi ispitesc rărunchii ca să dau fiecăruia după căile lui şi după roadele isprăvilor lui“ (Ieremia 11, 20; 17, 10; 20, 12). Proorocul David la fel zice: “Cela ce cerci inimile şi rărunchii, Dumnezeule“ (Psalm 7, 9).
Aşadar, fraţii mei, nu trebuie să ne mirăm că Dumnezeu ştie gândurile noastre, ci mai ales, să ne temem de Dumnezeu, fiindcă El nu numai că ştie gândurile noastre, ci şi pedepseşte păcatele ce nu le vom mărturisi la duhovnic şi nu ne vom pocăi de ele, păzindu-ne mintea de gândurile rele.
În Legea Veche se oprea păcatul numai din lucrare, nu şi din gând. Aşa, de exemplu, zice: “Să nu furi, să nu desfrânezi, să nu ucizi...“ (Ieşire 20, 13-15). Legea veche, având numai umbra lucrurilor viitoare (Evrei 10, 1; Romani 3, 20), avea nevoie de împlinirea şi desăvârşirea ei, deoarece, după mărturia Sfintei Scripturi, “Legea Veche nu a desăvârşit nimic“ (Evrei 7, 19). De aceea a şi venit în lume Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, nu ca să strice Legea Veche, ci ca să o plinească şi să o desăvârşească, adică să scoată păcatul din gând, din rădăcină (Matei 5, 17; Romani 3, 31; 10, 4; Galateni 3, 24) Legea Darului nu opreşte păcatul numai din lucrare, ci şi din gândire. Legea Veche se aseamănă cu o coasă care taie iarba pe deasupra pământului, iar rădăcinile rămân, iarba iarăşi crescând la loc. Legea Darului, Sfânta Evanghelie, scoate păcatul din rădăcină, adică din gândire, căci după învăţătura Sfinţilor Părinţi, gândurile sunt rădăcini ale faptelor (Sfântul Nicodim Aghioritul. Paza celor cinci simţiri, 1826, p. 230).
Mântuitorul, arătând desăvârşirea Legii Noi faţă de Legea Veche, zice: “Aţi auzit, că s-a zis celor de demult: Să nu desfrânezi“ (Ieşire 20, 14); “Eu însă vă spun că oricine se uită la femeie, spre a o pofti a şi săvârşit adulter cu ea în inima sa“ (Matei 5, 27-28). În alt loc, Mântuitorul arătând greutatea păcatului cu gândul, zice: “Oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă“ (Matei 5, 22); şi iarăşi: “Oricine urăşte pe fratele său, ucigaş de oameni este“ (I Ioan 3, 15). Iată dar că şi un singur gând de ură asupra fratelui nostru ne face ucigaşi de oameni. De aceea Iisus Hristos, fiind Dumnezeu adevărat şi ştiutor al inimilor omeneşti şi al gândurilor minţii, adeseori mustra pe farisei şi pe cărturari, văzând în mintea şi inimile lor gânduri de ură, de zavistie, de viclenie, de făţărnicie, de slavă deşartă, de mândrie, de desfrânare şi altele de acest fel.
Prin aceasta ne arată că El vede, judecă şi osândeşte păcatele noastre, făcute cu gândul înaintea Lui, dacă nu le vom mărturisi şi nu ne vom pocăi de ele. Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi, având în vedere că Dumnezeu pedepseşte păcatele cu gândul, pururea îşi păzeau mintea şi inima de gândurile pătimaşe şi rele, aducându-şi aminte că “cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, între încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii“ (Evrei 4, 12).
Sfântul Efrem Sirul, având în vedere că gândurile vor fi pedepsite în ziua cea mare a judecăţii de apoi, zice: "Nu vă aruncaţi în negrijă, fraţii mei, pentru păcatele cu gândul că nu ar fi mari şi nu ar avea osândă de la Dumnezeu. Dacă păcatele cu gândul nu ar fi mari, apoi ar fi socotit Dumnezeu desfrânare întru poftă de femeie şi ucidere întru ură de frate? Dacă păcatele cu gândul nu ar fi osândite, nu era nevoie ca dreptul Iov să aducă jertfă în toate zilele înaintea lui Dumnezeu, pentru păcatele făcute cu gândul ale feciorilor săi" (Iov 1, 4-5). Dacă păcatele cu gândul nu ar fi mari, nu ar fi zis marele apostol Pavel, că în ziua judecăţii de apoi “va descoperi Dumnezeu sfaturile inimilor şi cele ascunse ale întunericului, pârându-i pe dânşii gândurilor lor, şi dând răspuns în ceasul acela pentru ele“ (I Corinteni 4, 5; Romani 2, 15).
De unde se nasc gândurile rele în mintea noastră? La această întrebare, însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne răspunde, zicând: “Cele ce ies din gură pornesc din inimă şi acelea spurcă pe om“ (Matei 15, 18). Altă dată iarăşi zice: “Dinăuntru, din inima omului ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, adulterul, lăcomia, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, pizma, hula, trufia, uşurătatea. Toate aceste rele ies dinăuntru şi spurcă pe om“ (Marcu 7, 21-23). Dar de câte feluri sunt gândurile rele? La această întrebare spune Sfântul Casian Romanul că opt sunt gândurile răutăţii. Şi care sunt aceste opt feluri de gânduri rele? Cel dintâi gând al răutăţii este al lăcomiei pântecelui; al doilea, al desfrânării şi al poftei de desfrânare; al treilea, al iubirii de argint; al patrulea, al mâniei; al cincilea, al întristării; al şaselea, al trândăviei; al şaptelea, al slavei deşarte; al optulea, al mândriei (Filocalia, vol. I, Sibiu, 1947, p, 97-123).
Prin ce faptă bună putem scăpa de gândurile rele? Atât monahii, cât şi creştinii pot scăpa de gândurile rele prin două fapte bune, şi anume: Prin paza minţii de gânduri numită şi trezvia atenţiei prin sfânta rugăciune şi mai ales rugăciunea inimii. Iar pentru a scăpa de orice gând rău şi de orice patimă, trebuie să unim trezvia atenţiei, adică gândurile curate ale minţii noastre cu sfânta rugăciune. Aceste două fapte bune lucrează strâns unite una cu alta şi se susţin reciproc, după cum zice Sfântul Isihie Sinaitul: "Atenţia minţii şi rugăciunea lui Iisus, se suţin una pe alta, pentru că atenţia supremă se naşte din rugăciunea neîncetată iar rugăciunea se naşte din paza minţii şi atenţia supreme" (Filocalia, vol. IV. p. 42).
Să nu uităm însă că atât atenţia gândurilor, cât şi sfânta rugăciune sunt alungate din mintea noastră de păcatul uitării. Uitarea este primul păcat din partea raţională a sufletului, care alungă şi stinge din mintea noastră trezvia şi rugăciunea. Acest lucru îl adevereşte acelaşi sfânt părinte, Isihie Sinaitul, care zice: "Blestemata uitare se opune atenţiei, ca apa, focului şi în toată vremea o războieşte cu putere. Precum zăpada nu naşte flăcări, sau apa foc, spinul smochine, aşa nu va fi liberă mintea omului de gânduri rele, de cuvinte rele şi de fapte diavoleşti, dacă nu şi-a curăţit mintea şi inima cu trezvia atenţiei şi cu rugăciunea".
Şi iarăşi zice: "Precum fără corabie nu putem trece marea, aşa fără paza minţii de gândurile rele şi fără chemarea deasă a lui Iisus Hristos, nu este cu putinţă să izgonim momeala gândului celui rău" (Ibidem, p. 48 şi 76). Căci singurul chip duhovnicesc de a alunga de la noi gândurile rele şi toate cursele vrăjmaşului diavol este de a repeta neîncetat în toată vremea şi în tot locul rugăciunea lui Iisus: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul (sau păcătoasa)".
Deci vă rog să nu uitaţi, când vă vin gânduri şi pofte rele în minte sau în inimă, să le izgoniţi de la voi cu această sfântă rugăciune. De veţi avea paza minţii şi rugăciunea, să ştiţi că va aflaţi pe calea mântuirii.
Acest lucru îl adevereşte şi Sfântul Pimen cel Mare care zice: "Omul ca să se mântuiască, nu are nevoie decât de minte trează şi de rugăciune" (Pateric, Rm. Vâlcea, 1930. cap. 135. p. 186).
Iubiţi credincioşi,
Am pus această istorioară să arăt cât de mare este înaintea lui Dumnezeu păcatul cu gândul, dacă omul nu-l mărturiseşte şi nu se pocăieşte de el. Aţi văzut că nimic nu i-a folosit acestui copil crescut cu atâta sfinţenie, nici fecioria, nici postul, nici privegherea, nici rugăciunea, nici celelalte nevoinţe şi osteneli ale lui dacă nu a avut smerenie. Pentru un gând de mândrie care-l stăpânea şi-a pierdut sufletul pentru veşnicie...
Deci să stăm bine şi să luăm aminte la păcatele noastre făcute cu gândul şi să nu ni se pară că ele ar fi un rău mic. După învăţătura Sfinţilor Părinţi, răul cel mic nu este mic dacă aduce pagubă mare. Oare diavolul nu a căzut din cer prin păcatul mândriei cu gândul, împreună cu toată mulţimea îngerilor de un gând cu el?
Iată ce zice dumnezeiasca Scriptură în această privinţă: “Tu ai zis în cugetul tău: În cer mă voi ridica şi deasupra stelelor Dumnezeului celui puternic voi aşeza scaunul meu. Şedea-voi pe muntele cel înalt, peste munţii cei înalţi, care sunt spre miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea Celui Preaânalt voi fi“ (Isaia 14, 13-14).
Iată şi pedeapsa lui Dumnezeu asupra lui Lucifer, pentru cugetul său plin de mândrie: “Şi acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului!“ (Isaia 14, 15).
Vedeţi cât de mari sunt urmările păcatelor cu gândul? Câţi dintre creştini, robiţi de cugetele rele şi pătimaşe, nu cad în cele mai grele păcate din care nu mai pot fi izbăviţi? Câţi nu poartă în inima şi mintea lor gândul de a se răzbuna pe semenii lor, gândul de a-şi părăsi familia, de a fura ceva, de a săvârşi desfrânare cu cineva, de a intra în vreo sectă sau chiar de a-şi pune capăt vieţii? Şi dacă cel stăpânit de asemenea cugete rele nu-şi mărturiseşte gândurile, dacă nu se roagă stăruitor şi nu urmează sfatul duhovnicului său, ajunge să săvârşească cu fapta cele ce le cugeta în mintea sa, spre veşnica lui pierzare.
Să-L rugăm pe Preamilostivul Dumnezeu să ne izbăvească de toate gândurile pierzătoare de suflet şi să ne lumineze mintea, inima şi voinţa, să cugetăm numai la cele bune şi să facem cele bune, pentru a ne izbăvi de păcate şi de a trăi în veci cu Hristos! Amin.
(Părintele Cleopa, sursa: Doxologia.ro )
