Păstorul şi poetul

Grăniceşti este un sat din Bucovina, nu departe de Siret. Privit de la o oarecare distanţă lasă impresia de smălţuire înflorată, aşternută pe dealurile molcome. Linia peisajului e molatecă şi cântătoare, fără de frângeri. Armonia, desăvârşirea împerecherii volumetrice, atât de dorită veşnic de umanitate, şi-a aflat aici întrupare fericită. Se exprimă nu doar în unduirea colinelor, văilor şi văioagelor, ci şi prin croiul caselor, unele mai arătoase, altele umile, plămădite însă toate cu acel simţ măsurat şi adânc al frumosului genuin, ce-i pecetea lăsată de genius loci. Acelaşi echilibru se regăseşte în felul de a fi al oamenilor, cei care par să fi găsit cumpăna dintre tradiţie şi noutatea ce ia cu asalt satul de pretutindeni şi cu asupra de măsură pe cel românesc. E urmarea acelui filtru critic ce-i componentă dintotdeauna a alcătuirii lăuntrice a acestor seminţii omeneşti ale românimii septentrionale.

Se vede asta cu ochiul liber şi cu osebire în modul în care suflarea aşezării se raportează la Dumnezeire. E destul să intri într-o duminică obişnuită în biserica satului, cu anvergura sa de catedrală, ca să-ţi fie limpezi ca lumina zilei toate aceste realităţi. E de fiecare dată lume multă la slujbele duminicale. Nu doar mulţimea impresionează. Trăirea e una a cuminecării şi comuniunii depline, situată sub semnul cuviinţei şi respectului neabătut al rânduielilor vechimii. O parte a poporanilor, şi mai cu seamă copiii, poartă costume populare. Defel întâmplător. Veşmântul acesta e sărbătoresc şi unde e mai mare sărbătoare decât în biserică! Aici vii cu ofranda fiinţei şi a făptuirilor alese. Portul strămoşesc e cel ancestral, perpetuat cu un neştirbit rafinament artistic din timpuri imemoriale. Deprinderile vremurilor de azi se insinuează, dar nu-s defel pe de-a întregul biruitoare. E drept, boanda înflorată şi cămaşa cu arnici se împreună cu blugii şi hainele nemţeşti într-o mixtură însă nestingheritoare, ce vrea să împace tradiţia cu noile curente din societate. Dar semnul distinctiv al comunităţii este indiscutabil buna-cuviinţă. Transpare din tot ce se întâmplă în ceasurile de slujire din casa Domnului. Credincioşii au vocaţia smeririi. Îngenunchează în fiecare moment rânduit de tipicul Liturghiei. Pe de o parte bărbaţii, pe de alta femeile, aşa cum a fost de demult, cum e azi şi cum ar trebui să fie şi mâine. Păstrarea rânduielii e cartea de căpătâi a acestei lumi. Copiii sunt aduşi neabătut la altar pentru închinăciune şi împărtăşanie după botez. Mirii şi naşii săvârşesc molifta după cununie nu ca pe un act formal, ci ca unul existenţial.

Universul acesta este cel al rosturilor vechi şi noi, cu rigoare şi sacralitate împlinite, pentru că-s izvorâte din porniri lăuntrice. Este meritul păstorului, al preotului Constantin Hrehorciuc, care duce mai departe ceea ce înaintaşii au clădit cu vrednicie. A reuşit cu verbul, în care parcă s-au distilat multe dintre aromele câmpului, şi prin slujirea cea jertfelnică, să-i îndemne pe semenii din satul unde păstoreşte de peste un sfert de veac să continue, asemenea antecesorilor, a vieţui frumos şi demn şi a rămâne ei înşişi. Le-a demonstrat parohienilor că acest lucru e în puterea lor şi, de se întâmplă ceea ce el îi sfătuieşte, Dumnezeu îi va privi cu bucurie ca pe nişte aleşi fii ai Lui şi-şi vor avea loc în împărăţia Sa.

Izbânda părintelui e rodul harului ceresc. I s-a dăruit talantul, pe care s-a străduit să-l înmulţească, de slujitor al altarului, al Cuvântului lui Dumnezeu, dar a fost hărăzit şi cu un alt dar, ce-i sporitor şi împlinitor al primului, de truditor al cuvântului sfinţit în altarele literare. Preotul şi scriitorul locuiesc împreună, fără să se tulbure, crede cel care semnează în literatură cu numele de Constantin Hrehor. Dimpotrivă, se reazemă unul pe altul. Dinspre bucoavnele cele vechi adie în scrisul lui Constantin Hrehor miresmele arhaice ale unei limbi împrospătătoare. De la cuvântul scriitoricesc are loc o binecuvântată mişcare de translaţie către vorbirea pastorală, îmbogăţită astfel cu miresmele metaforei şi splendoarea nerostitului. În general, părintele Constantin Hrehorciuc din Grăniceşti, originar din Suceviţa, este o tocmire de amforă a frumosului artistic, dar şi o făptură ancorată puternic în realitate. Desenează cu talent, cântă la acordeon şi vioară, lucrează pământul, zideşte pentru neam şi biserică. Această îngemănare îi dă forţa să biruie şi moşia lui întinsă pe cele două tărâmuri se rostuieşte mai cu temei şi durată.

În vatra satului, sfinţia sa se simte în largul său. Îi sunt mai aproape înaintaşii, dar nu-i pierdut nici de lumea de azi, pe care nu numai că o înţelege, dar încearcă să o modeleze potrivit preceptelor sacre şi eterne. Cu succes de multe ori. 

(Grigore ILISEI, sursa: Ziarul Lumina)