Răul nu se biruie cu rău decât în filme

În filmele de acţiune, raportarea la rău e foarte simplă şi pe gustul nostru: răul se bate în cap cu un rău şi mai mare, mai bine antrenat, mai curajos, care are dreptatea omenească de partea lui. Adorăm asta! Se întoarce acasă un soldat de pe front şi îşi găseşte orăşelul dominat complet de o gaşcă de nemernici. Pune mâna pe armă şi îi curăţă pe toţi, cu ajutorul fetei frumoase şi singure, a cărei fermă era mereu călcată de şeful bandiţilor. La final rămâne cu fata şi toate sunt bune. Eşti tentat să spui: „Aşa le trebuie, nemernicilor, bine le-a făcut eroul că i-a trimis în iad!“ - aşa vine vorba din filmele astea, când se luptă doi, îşi strigă „Ne vedem în iad!“

Alt caz, mai de pe la noi: trei copii săraci şi răi duc pe drum o pisică. Amărâtul de pui miaună de ţi se rupe inima. Dar nu şi inima lor de copii crescuţi în nişte bordeie din lut crăpat, de nişte părinţi foarte amărâţi, din toate punctele de vedere. Cel care ţine puiuţul în mână îl zguduie şi deodată zice: „I s-a rupt gâtul!“ Când am auzit asta, am şi renunţat să mai strig după ei să lase pisica. Dar puiul nu murise şi altul zice: „Las-o jos, să-i dau un bici!“, căci avea o nuia lungă în mână. Până la urmă, grăbiţi să ajungă la biserică, unde cerşesc de regulă, aruncă pisoiul ca pe un obiect şi îşi văd de drum. Sunt copiii la bordeiele cărora duc atunci când pot nişte mâncare de pomană. Ce eşti tentat să spui, aşa, în virtutea simţirii primare? „Nu le mai dau nimic, nenorociţii nu merită!“

De parcă rolul pomenii e să-i facă pe amărâţi sfinţi, să ridice conştiinţe, să aducă neapărat la credinţă pe cel miluit sau măcar să-l civilizeze. Nicidecum. Dacă se întâmplă asta, e foarte bine, slavă Domnului! Dacă nu se întâmplă, asta e, tu ţi-ai făcut datoria. Căci atunci ce facem, căutăm academicieni să le dăm pomană? Dăm numai la premianţi, la olimpici, la cei care deja sunt în rând cu lumea?

Înapoi la Hristos, modelul suprem: norodului i-a plăcut de El vreme de trei ani, cât a făcut vindecări şi tot soiul de minuni. Le-a făcut din dragostea Lui fără de margini şi din iertarea continuă pe care o practica. Atunci când s-a pus problema să-L aleagă pe El sau pe Baraba, nu L-au mai plăcut aşa mult. Era prea bun, nu ca Baraba, care se lua de piept cu duşmanii romani. Ar fi vrut un Iisus care acum miluieşte şi împarte miracole spre viaţa veşnică, şi imediat să pună mâna pe ciomag şi să răzbune nişte nedreptăţi. Nu merge aşa. Porunca este să „ataci“ răul cu bine sau măcar să încerci. Restul, rezultatul final, ce face omul cu darul tău, te depăşeşte, nu mai e lucrarea ta, nici responsabilitatea ta.

(Dan CÂRLEA)