Cum salută creştinii

Salutul creştin este o scurtă mărturisire de credinţă, precum şi o rugăciune spontană. Mântuitorul ne-a spus următorul lucru: "Unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu, în mijlocul lor" (Matei 18, 20). Pentru aceasta, salutul creştin, fiind rostit în numele lui Dumnezeu, este totodată şi o stare de comuniune cu Acesta.

Deoarece omul a fost zidit de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa, el nu poate trăi în singurătate, separat de semenii săi, ci numai în comuniune cu aceştia. Comuniunea cu cei de aproape ai noştri se face însă numai în virtutea dragostei, singura care ne deschide inima spre cei pe care îi întâlnim. Deoarece se poate observa uşor faptul că oamenii certaţi între ei evită să se întâlnească, iar dacă o fac, refuză să se salute, putem spune că salutul necesită dragostea noastră faţă de cel pe care îl salutăm.

Întâlnirea cu un om trebuie sa fie întotdeauna prilej de bucurie. Sfinţii Părinţi spun că fiecare întâlnire este de mare folos, fie pentru noi, fie pentru cel pe care îl întâlnim. Bucurându-ne de cel pe care îl întâlnim, simţim automat nevoia să îi facem o urare de bine. Ca şi creştini, urările de bine pe care le dorim celor pe care îi întâlnim iau forma unor rugăciuni spontane.

În cărţile Sfintei Scripturi au fost înscrise unele formule de salut existente deja la acea dată între creştinii vremii. Formulele de salut folosite de creştini în primele secole aveau mai multe roluri. Astfel, în perioada persecuţiilor, când creştinii trăiau în ascuns, unele forme de salut vizau în primul rând recunoaşterea reciprocă. Mai apoi, acestea au păstrat două scopuri complementare: mărturisirea credinţei în Hristos şi comuniunea cu cel întâlnit.

Mântuitorul îi saluta adesea pe Apostoli, prin cuvintele: "Pace vouă!" (Ioan 19, 20) sau "Bucuraţi-vă!". El nu îi saluta doar, ci le şi dăruia o reală pace interioară, precum şi o bucurie care nu îi părăsea nici în cele mai vitrege momente. Această bucurie a întâlnirii arată starea sufletească pe care trebuie să o avem întotdeauna, ca unii care trăim în vremea Învierii.

Sfânta Scriptură consemnează o serie de formule de salut specifice Epistolelor, acestea luând forma unor introduceri sau încheieri, după cum urmează: "Îmbrăţişaţi-vă unul pe altul cu sărutarea dragostei. Pace vouă tuturor, celor întru Hristos Iisus" (I Petru 5, 14). "Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!" (II Corinteni 13, 13). "Har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul nostru Iisus Hristos" (I Corinteni 1, 3).

În cultul liturgic bisericesc s-au păstrat toate aceste formule de salut, sub forma unor binecuvântări. Salutul izvorât din bucuria pascală, anume "Bucura-te!", a fost preluat în toate Acatistele închinate Maicii Domnului sau sfinţilor.

Astăzi, creştinii se salută între ei mai ales cu salutul "Doamne, ajută!". Acest salut nu trebuie înţeles ca o necesitate de comportament, ci el trebuie să izvorască dintr-o vieţuire autentica în Hristos, ca un fel de rugăciune spontană. Atunci când acest salut este rostit în mod inconştient, el nu are puterea de a bucura inima celui salutat.

În perioada cuprinsă între Paşti şi Înălţare, creştinii se salută cu "Hristos a înviat!" şi "Adevărat a înviat!". Mai apoi, până la Pogorârea Duhului Sfânt, creştinii se saluta cu "Hristos s-a înălţat" şi cu "Adevărat s-a înălţat!".

Slujitorii din Sfântul Altar păstrează între ei un salut cu totul special, numit "Sărutarea păcii". Această formă de salut, formulată ca ritual liturgic, era la început o condiţie a participării credincioşilor la săvârşirea Sfintei Liturghii. Fiecare creştin era dator să fie împăcat cu toţi ceilalţi. Treptat însa, din motive practice, acest salut a fost înlocuit de rostirea Crezului, el fiind păstrat în forma lui iniţială numai între sfinţiţii slujitori, în Sfântul Altar. În amintirea acestei practici, pe alocuri, credincioşii obişnuiesc să îşi strângă mâna, dar din pricina aglomeraţiei şi a riscului de a se crea zarva într-un moment de mare importanţă al Sfintei Liturghii, acest lucru nu este încurajat.

După cum spuneam, "sărutarea păcii", în forma ei iniţială, este săvârşită astăzi numai de către slujitorii Sfântului Altar. Astfel, când la strană se cântă "Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh...", slujitorii se închină de trei ori înaintea Sfintei Mese, rostind rugăciunea "Iubite-voi, Doamne!", sărută Cinstitele Daruri şi Sfânta Masă, după care işi dau succesiv "sărutarea păcii" pe umeri, strângându-şi mâna dreaptă. Primul dintre slujitori spune "Hristos în mijlocul nostru", al doilea continuă zicând "... este şi va fi...", iar cel dintâi încheie, zicând "... totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor!"

Din cuvintele salutului folosit se vede atât raportarea celui care salută la cel salutat, cât şi calitatea celui pe care îl salutăm. Creştinii îi salută pe clerici folosind următoarele formule: "Binecuvintează, părinte!" sau "Sărut mâna, părinte!". La acestea, slujitorii Altarului răspund prin cuvintele "Domnul să te binecuvinteze" sau, mai scurt, "Domnul!" Sărutarea mâinii preotului, ca a unuia care dăruieşte binecuvântarea şi Sfintele Taine, este şi ea o modalitate smerită de salut.

"Doamne, ajută!" rămâne însă cel mai folosit salut creştin. Legat de acesta, Costion Nicolescu spune: "Conform promisiunii evanghelice, când doi oameni se întâlnesc şi sunt împreună în numele Domnului, Acesta e cu ei. "Doamne ajută!" este un salut, dar şi o rugăciune, nu numai pentru cei ce se întâlnesc sau se despart, ci şi pentru toata lumea, nefiind precizată persoana. "Doamne ajută!" este rugăciunea isihastă a satului nostru, conducând, prin pomenirea cât mai deasă a numelui Domnului, la liniştire şi trezvie."

Teodor Danalache

Sursa: www.crestinortodox.ro