Astăzi este sărbătoarea Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava

Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, s-a născut în familia unui neguţător creştin din Trapezunt, la sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul veacului al XIV-lea.

Fiind părinţii săi creştini buni îl crescură în frica Domnului şi Ioan s-a făcut neguţător. Dar lui nu-i era mintea la câştiguri de avuţii ci mai mult râvnea după câştig de mântuire sufletească pentru sine şi pentru alţii. De aceea, se silea să-i întărească pe creştinii cei slabi în dreapta credinţă a Bisericii noastre, da milostenie la sărmani, căuta pe cei bolnavi şi-i mângâia pe cei întristaţi.

În aceste vremuri tulburi în plină dispută isihastă între catolici şi ortodocşi,  în anul 1330 sau 1332 după cum spun cronicile, Sfântul Ioan, pe atunci tânăr negustor, se îndrepta cu mărfurile sale, la bordul corabiei unui oarecare Reiz, din Trapezunt spre Cetatea Albă – oraş situat în Basarabia de Sud (Bugeacul de azi) şi aflat pe atunci în stăpânirea tătarilor nogai.

Plan mincinos

Dezbătând asupra problemei isihaste, tânărul Ioan a vorbit foarte frumos despre dreapta credinţă ortodoxă, fapt ce a stârnit înverşunarea şi ura corăbierului Reiz. O dată acostată nava în portul Cetăţii Albe, cu gând de răzbunare catolicul Reiz se duce la mai marele tătarilor spunându-i că un tânăr ce a călătorit pe corabia sa vrea să se lepede de credinţa ortodoxă şi să primească credinţa musulmană.

Bucuros peste măsură şi necunoscând urzeala catolicului răzbunător, tătarul dă ordin ca a doua a zi să se adune în piaţa oraşului toţi locuitorii cetăţii şi să fie adus şi tânărul Ioan, ca în faţa tuturor şi spre luarea aminte a locuitorilor, acesta să se lepede de credinţa sa şi să treacă la islamism.

Când Ioan este adus, dregătorul tătar îl primeşte cu mare cinste şi începe cu mândrie a-i vorbi  despre frumuseţea credinţei sale.

Înţelegând deodată planul urzit de Reiz, tânărul Ioan nu se pierde cu firea şi cerând ajutor Domnului, începe la rândul lui să laude credinţa ortodoxă preamărind pe Dumnezeu în faţa tătarului.

Înfuriat peste măsură, acesta dă ordin ca tânărul să fie bătut straşnic cu toiege noduroase şi apoi azvârlit în temniţă până a doua zi ca să îi vină mintea la cap.

Dar mare fu mirarea tuturor, când, în ziua următoare, după ce carnea îi fusese sfâşiată de nodurile toiegelor, tânărul Ioan se înfăţişa tuturor drept şi cu faţa veselă şi luminoasă, măcar că trupul încă purta urmele bătăilor ce le primise.

Ispitindu-l cu bogăţii nenumărate şi funcţii importante tătarul a încercat din nou să îl facă pe tânărul Ioan să se răzgândească dar fără folos căci acesta nu numai că nu s-a răzgândit dar în faţa tuturora a dat slava Dumnezeului celui veşnic îndemnând pe toţi a crede în cel ce a clădit lumea şi a mântuit-o prin fiul său Hristos.

Înfuriat peste măsură, tătarul a poruncit a fi bătut din nou cu toiegele. Şi venind ostaşii tătari, l-au luat pe tânăr şi, făcând cu schimbul, l-au bătut roşind caldarâmul cu sângele lui în timp ce bucăţi de carne ruptă săreau în toate părţile. Şi făcându-se seara a dat căpetenia poruncă ca trupul să-i fie legat de coada unui cal neîmblânzit şi târât pe uliţele cetăţii spre luare-aminte a tuturor.

Sfântul Ioan s-a arătat în vis preotului bisericii

Când calul fugărit de soldaţi pe uliţele cetăţii a ajuns în cartierul evreiesc, mulţime de evrei erau ieşiţi la porţi huiduind, batjocorind şi aruncând cu ce le venea la îndemână după sfânt, iar unul prinzând din urmă calul ostenit a scos o sabie şi a tăiat capul sfântului care astfel şi-a dat sufletul. Şi un ostaş a dezlegat atunci trupul şi l-au lăsat acolo în stradă neîngrijit şi nebăgat în seamă, creştinii neîndrăznind a se apropia ca să-l ridice.

Iar în timpul nopţii cei ce locuiau în cartier au fost treziţi din somn de mulţime de făclii ce luminau ca ziua deasupra trupului mucenicesc, în vreme ce trei îngeri cântau cântări negrăit de frumoase şi-l tămâiau, de la trup la cer ridicându-se stâlp de foc.

Văzând aceasta şi un evreu a cărui casă era cea mai aproape, şi gândind că cei ce cântă sunt preoţi creştini ce au venit să ridice trupul spre îngropare, a luat un arc şi încordându-l a vrut să tragă, dar degetele mâinii drepte, prin minune dumnezeiască i-au rămas lipite de arc în aşa fel încât să tragă nu putea dar nici să lase arcul.

Aşa încordat a petrecut el toată noaptea, uimit şi îngrozit peste măsură, iar dimineaţa ieşind oamenii de prin case şi văzându-l în starea aceasta el le-a povestit pe rând trecătorilor ce păţise. Şi mărturisind el cu spaimă, a îngăduit Dumnezeu a i se desprinde într-un sfârşit degetele de pe arc.

Dar ducându-se vestea aceasta despre minune la căpetenia tătarilor, şi speriat de ea precum şi de frică ca să nu se mai întâmple şi alte minuni spre slava lui Dumnezeu, tătarul a poruncit creştinilor a ridica trupul mucenicului şi a-l îngropa după obiceiul creştinesc.

Însă aflând Reiz despre aceste minuni petrecute, s-a gândit să fure trupul şi să vândă sfintele moaşte în ţara sa. Sfântul Ioan s-a arătat în vis preotului bisericii, avertizându-l să meargă degrabă la cimitir că Reiz voieşte a-i fura trupul. Şi adunând preotul câţiva creştini au mers în cimitir unde l-au aflat pe Reiz pe care l-au gonit, şi luând trupul l-au îngropat chiar în altarul bisericii.

Aducerea moaştelor

Acolo au stat sfintele moaşte vreme de peste 70 de ani, timp în care deasupra lor fie zi fie noapte, străluceau lumini sau stâlpi de foc şi se arătau ades îngeri, şi din ele izvorau miresme plăcute, întâmplându-se minuni şi vindecări.

Şi trecând Cetatea Albă din nou sub stăpânirea Moldovei, şi aflând evlaviosul Voievod Alexandru cel Bun de aceste sfinte moaşte şi minunile lor, a poruncit la sfatul înţeleptului Mitropolit Iosif Muşat, a fi aduse la cetatea de scaun a Sucevei unde se afla şi Mitropolia Moldovei proaspăt recunoscută de Patriarhia Ecumenică.

Astfel în anul 1402, la doi ani de la urcarea sa pe tronul Moldovei, Domnitorul Alexandru cel Bun, trimite alai mare în frunte cu Grigorie Tamblac spre a aduce moaştele Sfântului Ioan.

Şi ieşindu-le în cale la locul numit Poiana Vlădicăi, s-a închinat lor prea cinstitul Domnitor şi le-a însoţit el însuşi cu alai domnesc până la catedrala Mitropolitană a Sucevei de atunci, unde se află astăzi biserica Mirăuţilor, şi unde au stat până în anul 1589 când Petru Şchiopul le muta în noua catedrală mitropolitană ce poartă hramul Sf. Gheorghe, ctitorie a lui Bogdan al III-lea şi a fiului său Ştefăniţă Vodă.

 (Arhimandrit Grichentie NATU, Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava)