De ce în biserică stăm în picioare

Hristos ridică la cer natura umană şi o aşază de-a dreapta lui Dumnezeu. Omul nu mai este supus terorii de a fi în preajma lui Dumnezeu, el nu mai este îngrozit de tunetele şi fulgerele unor zei ce vor doar adorare. Dumnezeul creştin nu doreşte teama sau adorarea omului. El nu doreşte sclavi înfricoşaţi de grandoarea Lui sau slugi care se tem de puterea Lui. Dumnezeu este Dumnezeul iubirii Care vrea să intre în comuniune cu omul, Care vrea un dialog plin de iubire cu cel pe care l-a înveşmântat în mantia dumnezeirii.

În aceste condiţii, omul stă în Biserică în picioare. În casa lui Dumnezeu omul păşeşte cu dreptul de fiu. Natura de supunere faţă de Tatăl este una demnă, plină de măreţie. Omul nu este în slugărnicie în casa Domnului. Atunci când Îl slăveşte, Îi mulţumeşte sau se roagă Lui, cea mai potrivită poziţie pe care o poate adopta omul este cea în picioare.

De aceea, în bisericile ortodoxe nu prea sunt scaune. Creştinul participă la rugăciune în picioare. În anumite momente, el îngenunchează sau se aşază în strană, în funcţie de momentul slujbei. Iar stranele sunt în aşa fel construite, cu braţele de sprijin înalte, pentru a favoriza şi celui bolnav sau în neputinţe poziţia verticală cerută de prezenţa în Biserică.

La Sfânta Liturghie, rugăciunea prin excelenţă a Bisericii, se participă în principal în poziţie verticală. Astfel, credinciosul se prezintă ca o persoană capabilă şi demnă de a lua parte la ospăţul divin, la comuniunea dumnezeiască. În momentele de început, când sunt cântări din psalmi sau citiri din Apostol, creştinul poate şedea în strană pentru a se concentra mai bine la cele citite. Însă când preotul sau diaconul citeşte Evanghelia, creştinul revine la poziţia verticală a continuei creşteri duhovniceşti. Cu excepţia pogorârii Sfântului Duh peste Cinstitele Daruri, atunci când îngenunchează ca moment de cerere intensă, credinciosul trebuie să-şi păstreze verticalitatea demnităţii sale dăruite de Hristos.

În anumite momente precizate de preot sau diacon, creştinul îşi pleacă capul în dăruire a minţii şi a voinţei spre împlinirea voii divine. În acelaşi timp, mintea se apropie de inimă pentru ca întreaga persoană, cuget şi simţire să se pună în voia Tatălui.

Cu câteva excepţii, în biserică nu prea se stă în genunchi. Îngenuncherea se face în momente de rugăciune de cerere intensă sau de pocăinţă profundă. Participarea la slujbă presupune o poziţie de acţiune, potenţial dinamică. Mai mult, sunt cazuri în care spaţiul sau împrejurările fac anevoioasă îngenuncherea sau aceasta îi deranjează pe cei din jur. De aceea, îngenuncherea se face mai ales la "chilie", în intimitatea rugăciunii de acasă, acolo unde credinciosul îşi poate plânge păcatele, unde îşi asumă căderile în noapte pentru a se ridica iarăşi spre o nouă zi a bucuriei de viaţă în Hristos. Acestea îşi au izvorul în icoana Învierii, în care Hristos se gârboveşte pentru a ridica neamul omenesc îngenuncheat de păcat, simbolizat prin persoana lui Adam.

Trebuie menţionat faptul că îngenuncherea se face spre înălţare. Uitând de acest lucru, unii s-au înecat în deznădejdea pricinuită de propriile păcate, uitând de ridicarea adusă de Hristos. Pietistul îşi poate uita preţuirea mare în faţa lui Dumnezeu, rămânând îngenuncheat de propria neputinţă de a se ridica din păcat sau secerat de o tristeţe izvorâtă din perfecţionism, dar străină de adevărata pocăinţă care înalţă. Iubirea lui Dumnezeu reprezintă pentru persoane demne şi iubitoare imagini ce-L oglindesc pe Hristos.

(Alexandru ULEA)