Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere videoReligia e necesară în primul rând omului, ca fiinţă călătoare prin viaţă şi peste faţa pământului. Să ne închipuim un călător care se trezeşte la Polul Nord, la Polul Sud, sau în mijlocul unui pustiu nemărginit. Care ar fi primul lui strigăt?… Doamne.’… Ajutor.’… Ce groază l-ar cuprinde dacă strigătul lui n-ar avea nici un ecou şi nici un răspuns.
Acest călător, pretutindeni pe faţa pământului, este omul. De când s-a trezit el pe lume, s-a consolat, s-a întărit, s-a luminat cu credinţa şi cu convingerea că nu e singur în lume, că strigătul lui după ajutor nu rămâne fără răspuns, că este un Dumnezeu care aude, vede, ştie, poate, rânduieşte şi conduce toate. Singurătatea ucide; e ca şi întunericul: plină de primejdii; şi ca moartea: urâtă şi plină de groază.
Religia este viaţă şi lumină. E făclia cu care omul a ieşit din întunericul animalităţii în zarea istoriei şi din negura barbariei la lumina culturii. Când nu era nici ştiinţă, nici filozofie, nici arte, nici stat, nici şcoală, nimic din ceea ce constituie astăzi creaţia, cultura şi mândria omului în lume, exista religia. Atunci religia era ştiinţa, filozofia, arta şi peste tot şcoala omenirii.
Religia dă omului un ideal şi vieţii un scop; un ideal permanent, un scop autentic.
Din instinct şi cu toate facultăţile şi forţele sale sufleteşti, omul caută lumii şi vieţii o cauză, un rost, un scop, un ideal. Raţiunea caută adevărul, voinţa – binele şi inima – fericirea.
Religia este de cea mai mare trebuinţă pentru raţiunea omului, spre aflarea adevărului suprem
Căutăm setoşi adevărul suprem, o concepţie sigură despre lume, viaţă şi om. Ne întrebăm: de unde venim, ce suntem, ce rost au toate şi unde mergem?… La aceste enigme şi întrebări mari, nimeni nu poate răspunde fără ajutorul religiei. Religia a pătruns mai adânc în tainele adevărului vieţii; ea dă răspunsurile cele mai serioase întrebărilor celor mai grele; ea oferă omului cea mai solemnă, cea mai serioasă, cea mai mulţumitoare, cea mai luminoasă şi mai adevărată concepţie despre lume, viaţă şi om. De aceea religia este de cea mai mare trebuinţă pentru raţiunea omului în drumul ei printre enigme, spre aflarea adevărului suprem.
Dar, în drumul spre adevăr, voinţa omului nu face totdeauna binele; omul nici nu ştie totdeauna ce e binele şi ce e răul. Tot religia este lumina care ne dezvăluie conştiinţa şi cunoştinţa binelui suprem.
Toţi oamenii caută fericirea
Fericirea – supremă, după care însetează şi aspiră de mult inima omului, tot religia o dă. Toţi oamenii caută fericirea; toţi luptă pentru fericire; toţi aleargă neodihniţi, „din straja dimineţii până în noapte” şi de la naştere până la moarte, după fericire, parca-ţi pot spune că sunt într- adevăr fericiţi?… Dacă omul ar fi creatorul fericirii, toţi oamenii ar trebui să fie fericiţi, pentru că toţi doresc şi vor să fie fericiţi – şi nu sunt. Ba se pare că e mai multă fericire în condiţii care par nefericite şi e mai multă nefericire în condiţii care par fericite. De pildă, e mai multă fericire în condiţiile sărăciei şi simplităţii, decât în condiţiile bogăţiei şi vieţii atât de complicate pe care o ducem mai ales pe la oraşe. Ce sunt teatrele, cinematografele, cafenelele, cluburile, stupefiantele şi băuturile alcoolice decât surogate, mijloace prin care oamenii banilor şi ai plăcerilor trupeşti caută – în zadar – să-şi creeze beţii şi fericiri artificiale.
Inima omului religios e plină de lumină şi totdeauna în sărbătoare
Fericirea este o gratie de la Dumnezeu, un dar care răsplăteşte virtutea şi sfinţenia vieţii, o binecuvântare a religiei. După beţie, în care îşi caută unii fericirea, oamenii sunt trişti, obosiţi, ruşinaţi în faţa propriei lor conştiinţe. Dar după o sfântă Cuminecătură, cât sunt oamenii creştini de senini, uşori, înnoiţi, buni, plini de bucurie, fericiţi. De ce? Pentru că fericirea e fructul curăţeniei sufleteşti, e darul sfinţeniei, este un bun ceresc dobândit. Inima omului religios e plină de lumină şi totdeauna în sărbătoare. Iată cum religia este de trebuinţă omului, în interesul propriei sale fericiri, în interesul bucuriei după care tânjesc inimile noastre ale tuturor.
Dar şi în faţa nefericirilor religia este cea mai mare forţă consolatoare. în faţa morţii, a durerii şi a suferinţei, tot religia este cea care mângâie, puterea care transformă otrava în leac vindecător, lacrimile de durere în lacrimi de mântuire.
Prin urmare, religia este necesară omului pentru că între enigme oferă raţiunii adevărul suprem, o concepţie veridică despre lume, viaţă şi om; pentru că în mijlocul contradicţiilor oferă voinţei binele suprem şi pentru că în mijlocul artificiilor şi surogatelor oferă inimii fericirea supremă.
