Ion DRĂGUŞANUL

Sub acest titlu scriam, în primăvara anului 1996, după doar o zi de documentare la Siret, câteva episoade despre ticăloşiile care se petreceau, se mai petrec şi se vor petrece de-a pururi în statul în stat al mafiei de la frontieră. Odată cu apariţia primelor articole, colonelul Mircea Bosânceanu, cu care mă „sfădisem” rău prin presă, până atunci, m-a rugat, telefonic, să-i fac o vizită la sediul IJP Suceava. Fără o vorbă, m-a introdus într-un birou, în care lucrau doi bărbaţi nu prea arătoşi (ca şi mine, de altfel), ofiţerii Tauciuc şi Halaicu, apoi mi-a zis: „Ei lucrează la problema pe care dumneata ţi-ai aprins-o paie în cap. Pe ei îi am protejaţi printr-un protocol cu Securitatea ucraineană, dar pe dumneata cine o să te apere de un posibil ucigaş plătit?”. Am râs, arătând cu ochii spre cer, doar ca să n-o fac pe grozavul, recunoscând că niciodată nu mi-a fost teamă de moarte, ci doar de felul în care trăiesc. Din fericire, ucigaşi plătiţi nu au fost asmuţiţi pe urmele mele, dar, pe neaşteptate, deşi nu vehiculasem nici un nume, m-am trezit cu o puzderie de procese de calomnie şi insultă, toate garnisite băţos cu cabinete de avocatură renumite, mulţi, mult prea mulţi poliţişti şi vameşi recunoscându-se în personajele mele nenumite. Încă era la putere Guvernul Văcăroiu.

Intrasem la griji, chiar dacă, la prima instanţă, aveam un judecător corect, în ciuda faptului că mă antipatiza, domnişoara Ilaş, cu care mai aveam o şansă, dar la recurs, eram sigur că banii mafiei de la frontieră mă vor îmbrânci în ocnă pentru Dumnezeu ştie câţi ani. O cam băgasem pe mânecă, dar, pe neaşteptate, IJP Suceava începuse să aresteze poliţişti de frontieră, vameşi, ba chiar şi ofiţeri din rândul Inspectoratului, cu consecinţa că, atunci când m-am prezentat la al doilea termen al procesului, nu am mai avut cu cine mă judeca: „părţile vătămate” sufocau arestul Poliţiei, iar trufaşii avocaţi şi-au văzut de ale lor, de parcă nici usturoi nu mâncaseră, şi nici gura nu le mirosea.

Foarte curând, după aceea, colonelul Mircea Bosânceanu, comandat adjunct al IJP Suceava, a fost tras pe linie moartă (comandantul IPJ, colonelul Sava, a fost destituit de prefectul PDSR, Ioan Băncescu), iar mafioţii fruntariilor au scăpat, în marea lor majoritate, unul câte unul. S-ar putea ca vreo doi-trei să fi rămas, vreme de maximum doi ani, prin puşcării, apoi totul a fost şters cu buretele. În fond, şi PDSR şi, din toamna anului 1966, PNL (Nini Săpunaru devenise arendaşul vămilor), şi PNŢ-CD, şi PD aveau nevoie de bani, buni şi pentru viitoarele bătălii electorale, dar şi pentru ridicarea nivelului de trai al unora dintre membrii marcanţi ai respectivelor partide. Vameşii şi poliţiştii de frontieră nu se îmbogăţiseră, în realitate, cine ştie ce, nici nu se comparau casele şi maşinile lor cu uriaşele averi ale politicienilor de frunte din toate partidele, care, ca şi acum, aveau lefuri rezonabile, dar averi copleşitoare.

Cu colonelul Mircea Bosânceanu, marginalizat ca şef neînsemnat al posturilor comunale de poliţie, am rămas prieten pentru întreaga viaţă, aşa că ştiu că şi domnia sa a regretat tentativa spectaculoasă de combatere a corupţiei de la frontieră şi din conducerea statului român, aşa cum mi-a părut şi mie rău că am putut fi atât de fraier, încât să cred că, în ţara asta, chiar îşi doreşte cineva, dintre cei care se substituie ţării, ordine, legalitate şi onestitate.

Taman la fel se întâmplă şi acum, iar faţă de arestaţi şi, mai ales, faţă de familiile lor, eu am, ca şi Sorin Avram, ziarist de primă mână şi cu o verticalitate impresionantă, pe care îl înjură şi insultă, din bârlogul anonimatului, toţi nemernicii, o profundă compasiune.În fond, vina lor este doar cea a „ţapului ispăşitor”, în condiţiile în care realele vinovăţii personale sunt şi condiţionate, şi impuse de către cei care se substituie statului, politicienii din toate partidele. Altminteri, am avea o legislaţie eficientă de prevenire a contrabandei, incluzând şi alinieri de preţuri dinspre şi cu ţările megieşe, dar şi salarii rezonabile pentru slujbaşii statului, astfel ca nici unul dintre ei să nu mai fie ademenit de veniturile periculoase, cu care-i momesc mituitorii.

Veţi vedea, în curând, cum se vor muşamaliza toate, fiind date uitării, deşi potăile politice care se pregătesc să înşface ciolanul împăstrămit al puterii vor mai lătra, o vreme, la lună. Deci, retractând ce am scris în primăvara lui 1996, vreau să precizez că există o mafie la frontiere, dar nu atât la frontierele ţării, cât la graniţa dintre cei aleşi şi cei care îi tot votează ca proştii.