Mai e nevoie de religie în mileniul III, în era tehnologiei? (I)

Mai este necesară religia? Sunt oameni răzleţi, fără simţul răspunderii, mai mult sau mai puţin certaţi cu bunele moravuri şi cu ideile sănătoase, care aruncă vorba că religia şi-a trăit traiul, că în veacul vitezelor, în epoca civilizaţiei tehnice şi în mijlocul preocupărilor materialiste nu mai avem lipsă de Dumnezeu, că omul poate trăi şi fără de Dumnezeu şi fără religie. Din astfel de gânduri şi şoapte, ne-am trezit cu multe biserici goale, care nu sunt altceva decât semne de răzvrătire împotriva religiei.

Ce înţelegem prin religie? Ce este religia?

Este deci firesc şi logic să ne întrebăm: Mai avem nevoie de religie sau nu? Mai avem trebuinţă de biserici sau… să le închidem? Da sau ba?

Înainte de a răspunde la aceste întrebări, se cuvine să arătăm: Ce înţelegem prin religie? Ce este religia?

Răspunsurile sunt multe. Răspunsul nostru este acesta: Religia e comuniunea de iubire sfântă dintre Dumnezeu şi om, trăită lăuntric, în inimă prin evlavie şi în afară prin cultul divin, virtuţi şi fapte bune. Mai pe scurt: Religia este iubirea lui Dumnezeu.

Trebuie să ne însemnăm că religia nu provine de la om, nu este o creaţie a omului, după cum se spune adeseori, ci este un fenomen dat, un dar de la Dumnezeu. Copiii niciodată n-ar şti ce-i iubirea tatălui sau a mamei, dacă nu s-ar trezi şi nu ar creşte în această iubire. Un copil crescut în pădure, între animalele sălbatice, n-ar şti ce-i iubirea părinţilor. El învaţă iubire din ochii şi de pe braţele părinţilor. Aşa e şi religia. O avem de la Dumnezeu prin iubire şi descoperire.   Noi  n-am  fi  ştiut  nimic  despre Dumnezeu dacă El, mai întâi, nu ne-ar fi iubit şi nu ni s-ar fi descoperit.

Simţul religios este un fapt universal, un fenomen dat, întipărit în sufletul nostru; este o calitate specifică a sufletului, ca şi celelalte simţuri. Omul întreg omul normal, este acela care are şi îşi dezvoltă toate simţurile, inclusiv simţul religios. Omul fără simţul religios este ca şi omul fără simţul văzului sau auzului, un orb, un surd sau mut, un om nereuşit, anormal.

Religia este condiţionată de doi factori: Dumnezeu şi omul

Desigur, unui om fără simţul religios în zadar ii vorbim despre religie, pentru că îi lipseşte organul aperceptiv, simţul prin care să primească adevărurile religioase. Osteneala de a-l convinge despre adevărul religiei este tot aşa de zadarnică şi inutilă ca şi osteneala de a vorbi orbului despre culori, surdului despre muzică şi mutului despre filipicele lui Demosthene.

Prin urmare, fiinţa religiei este de la Dumnezeu ca dar sau tipar în suflet, ca oricare dar, ca oricare simţ, fără de care omul nu este întreg, nu este normal.

Religia este condiţionată de doi factori: Dumnezeu şi omul. Există Dumnezeu, de existenţa omului cine se îndoieşte , religia e posibilă; nu există Dumnezeu, religia nu e numai zadarnică, dar e o ficţiune, o boală a sufletului, o deşertăciune, un vis himeric.

Că Dumnezeu există – numai nebunii se îndoiesc, oamenii care au constituţie psihologică defectuoasă, monstruoasă. Orice lucru îşi are un autor, orice lege un legiuitor, orice atelier un conducător, orice copil un tată, orice clădire un arhitect, orice operă de artă un artist creator. Nici lumea nu ne-o putem închipui fără de un Tată creator, fără Dumnezeu.

Dumnezeu există, omul există, religia e deci posibilă. Dar este religia necesară? Avem noi trebuinţa şi datoria de a trăi cu Dumnezeu în comuniune de iubire? Este aceeaşi întrebare pe care şi-o pot pune şi copiii: Avem noi datoria şi trebuinţa de a trăi în comuniune de iubire cu părinţii?… De bună seamă că: Da!

(Pr. Prof. Dr. Ilarion V. FELEA: Necesitatea Religiei)