Despre sfinţenia preoţilor de mir (I)

Discuţiile dintre cei care se apropie de Biserică şi cei care merg la slujbe de ani de zile sunt, pentru cei dintâi, prilejuri de lămurire, prilejuri de a dobândi răspunsuri la întrebările care îi frământă.

Răspunsul unui om poate fi mai de folos decât citirea unei cărţi întregi. Răspunsul venit în urma unei experienţe are o mare valoare pentru cel care nu are timp sau nu are tragere de inimă să caute acest răspuns în cărţi.

Există două feluri de întrebări: unele simple, al căror răspuns poate fi dat de către orice creştin care are o experienţă de ani de zile în viaţa liturgică a Bisericii, şi altele grele, al căror răspuns necesită o experienţă duhovnicească foarte înaltă, în lipsa căruia problema discutată poate fi înţeleasă greşit.

La astfel de probleme îi este mult mai de folos omului să afle direct răspunsurile Sfinţilor Părinţi sau ale părinţilor îmbunătăţiţi din vremurile noastre.

Armonizarea cunoaşterii cu trăirea

Totuşi, oamenii nu au timp (sau se lenevesc) să cerceteze scrierile duhovniceşti. Răspunsurile pe care le obţin întrebându-i pe alţii nu sunt însă la aceeaşi măsură. Ba mai mult încă, dacă cel care răspunde are o oarecare agonisire strict intelectuală din citirea cărţilor sfinte, va putea da răspunsuri nepotrivite, nefiind în stare să se folosească aşa cum trebuie de cele citite. Pentru că învăţătura ortodoxă nu este un simplu curs de filosofie pe care, după ce îl învaţă, cineva poate da răspunsuri precise la orice întrebare privitoare la cunoştinţele prezentate în curs.

Învăţătura creştină nu poate fi înţeleasă decât de către cei care îşi armonizează cunoaşterea cu trăirea. Hristos nu vine automat în inimile celor care citesc mii de pagini din cărţile duhovniceşti, fie ele şi toate volumele din Filocalie plus colecţia de Părinţi şi scriitori bisericeşti. Hristos vine la cei care merg pe calea cea îngustă a Evangheliei.

Ar fi bine ca oamenii să îi întrebe pe preoţi despre nelămuririle lor. Numai că aceasta se întâmplă abia după ce oamenii conştientizează importanţa legăturii cu preotul, şi nevoia unui preot care să îi călăuzească pe drumul spre rai.

Până să înţeleagă nevoia unei călăuze, cei care vin de puţină vreme la biserică îşi făuresc un sistem propriu de înţelegere a credinţei creştine.

Lumea exterioară, cu contradicţiile ei, cu poticnirile ei, cu ciudăţeniile ei, îl determină pe om să îşi creeze anumite baraje de apărare. Omul caută un echilibru, inventează mijloace de supravieţuire, se simte ca un animal încolţit care se luptă să nu fie nimicit de cei mai puternici decât el. Omul îşi creează propriul mod de a vedea lumea, de a o înţelege, de a-i răspunde. Câţi oameni, atâtea filosofii.

Să lepădăm şi toată înţelepciunea cea deşartă a acestei lumi

În momentul în care omul se apropie de Biserică are tendinţa de a o supune aceluiaşi filtru prin care trece tot ce îl înconjoară: are tendinţa de a-şi forma o viziune protestantizată a Bisericii. Această atitudine este firească în măsura în care el nu a înţeles că Biserica este Trupul lui Hristos, Trup căruia el îi este mădular, sau Trup din care este chemat să facă parte, dacă nu a primit încă Taina Botezului.

La început, omul se vrea un simplu observator, un analist al vieţii bisericeşti. Încetul cu încetul, el conştientizează tensiunea dintre filosofia proprie şi viaţa Bisericii. Îşi dă seama că Biserica este locul în care nu numai „grija cea lumească” trebuie să o lepădăm, ci trebuie să lepădăm şi toată înţelepciunea cea deşartă a acestei lumi. Atunci se află într-un moment de cumpănă: ori îmbrăţişează Ortodoxia, şi îşi modelează viaţa după învăţătura şi filosofia Bisericii, ori rămâne cu idolii săi, fiind ortodox prin Botez, dar protestant prin gândire (protestant nu în sensul limitat în care ar considera icoanele chipuri cioplite sau în care ar nega importanţa Sfintei Tradiţii, ci în sensul în care ar preţui mai mult punctul său de vedere, propriile sale opinii, decât adevărul pe care îl propovăduieşte Biserica).

„Cine se roagă este teolog, şi cine cu adevărat este teolog se roagă”

Există mai multe motive pentru care unii preferă să fie „protestanţi”. Nu sunt de acord cu posturile, care li se par aspre, sau nu vor să înţeleagă că învăţătura despre reîncarnare este eretică. Nu vor să sărute mâna preotului, sub pretext că şi acesta este păcătos ca toţi ceilalţi, sau nu vor să înţeleagă că omul nu se trage nici din maimuţă, nici din peşte şi nici din cine ştie ce lighioană preistorică. Şi pentru că nu vor să se smerească, dar pentru că totuşi se tem să nu îşi piardă mântuirea, ei vin la biserică, ba chiar se spovedesc după cum cred ei că e mai bine, şi nu rareori ajung şi la Sfântul Potir, convinşi că sunt pe drumul cel bun.

Nu trebuie judecaţi prea aspru: dintre ei unii, mai devreme sau mai târziu, îşi vor înţelege greşeala şi vor porni pe drumul cel bun. Oscilările lor au fost doar paşi mărunţi, ocolişuri trecătoare, dar care şi-au aflat în cele din urmă sfârşitul. Nimeni nu vine la biserică sfânt. Concepţiile noastre sunt pe măsura trăirii noastre. „Cine se roagă este teolog, şi cine cu adevărat este teolog se roagă”, spune un cuvânt de demult. Altfel spus: „Cine trăieşte ortodox gândeşte ortodox, şi cine gândeşte ortodox, trăieşte ortodox”. Trăirea şi filosofia sunt interdependente. Este firesc ca cei care vin de puţină vreme la biserică să aibă foarte multe minusuri nu numai în ceea ce priveşte cunoştinţele lor religioase, ci şi în ceea ce priveşte modul în care sunt receptate aceste cunoştinţe.

Numai cei care persistă în idolatria lor religioasă, numai cei care nu vor cu nici un chip să se rupă de modul protestant de înţelegere a Ortodoxiei, numai aceştia sunt fii vitregi ai Bisericii. (Danion Vasile, sursa: www.razboiulnevazut.ro)