Cătălin MIHULEAC

Ce-mi vine să râd de filmările astea de la nunţi, când totul este imortalizat pe bandă video, de la naşul care îşi uită ochiul în decolteul miresei şi de la soacra mare care se balansează la tango precum Titanicul înainte de a se scufunda, până la ceasul festivelor indigestii, când organele înşiruite pe digestia nuntaşilor cunosc agitaţia specifică instrumentelor de jazz! Fără îndoială, casetele video de la nunţi vor oferi secolelor viitoare mărturii istorice inestimabile, şi parcă-i văd pe arheologi culegându-le din săpăturile lor ştiinţifice, cu mâinile tremurând de emoţiunea descoperirii.

Nedumerirea mea e de altă natură: când vine, căci mai mereu vine, vremea divorţului, şi cei doi stâlpi ai căşii de piatră se izbesc precum chiorii unul de altul în sălile de tribunal, cui încredinţează judecătorul, la partaj, caseta video de la nuntă? Ex-mirelui? Ex-miresei? Sau, poate, ex-naşului?

Mă rog. Acum câteva zile, aflându-mă într-o vizită la nişte amici, m-am trezit zgâindu-mă şi eu la o astfel de casetă, realizată recent. La un moment dat, printre dansatorii nuntaşi, am zărit o făptură ce se mişca domol, cu paşi de dulap însărcinat. De etajul superior al dulapului, atârna trupul unei femei frumoase, care sorbea dulapul ocular şi ORL (pe nas, pe gât şi pe urechi). Dulapul îi vorbea continuu femeii, iar ea îl savura cu toate simţurile, topită până la curgere. În mod cert, pe peliculă, fusese prins un preludiu în toată regula. Absolut din întâmplare, silueta dulăpoasă aparţinea unui senator, provenit din nu importă ce partid politic.

Fiindcă mi se păreau citeţe pe faţa femeii literele de aur ale Iubirii, inima mi s-a făcut steag şi a început să fluture. Curios cum sunt, pentru a capta câteva şoapte îndrăgostite ale senatorului, am ciulit la maxim urechile. Şi, aşa cum deseori mi se întâmplă, steagul - în care mi se transformase inima - s-a blegit la loc.

Căci senatorul cât dulapul nu-i transmitea femeii nicio şoaptă îndrăgostită, cum crezuse rumegătorul romantic din mine. El o preludia cu şoapte electorale, susurându-i bazaconii despre progresul economic naţional, ce bate la uşă, şi în genere despre cât de bine se va trăi de mâine în România. Iar ea îl asculta, răstignită de admiraţie, toantă ca o alegătoare rurală.

Oare peste milenii, când arheologii vor descoperi caseta video şi o vor viziona cu interes ştiinţific, ce vor gândi despre noi, oamenii acestor timpuri?