Gabriel MANȚĂ

Mai abitir decât vuvuzela în sine, aînceput să mă exaspereze pomenirea ei cu obstinaţie, de la vlădică la opincă. La nivel psihologic, ne facem mai mult rău acordându-i o aşa putere de distrugere unui biet instrument. După ce că suntem cu nervii la pământ din cauză de criză, o nenorocire „supremă” ca asta  ne mai lipsea pentru a pune capac la toate. Probabil faptul că eu, unul, reuşesc s-o ignor, mi se trage de la un computer pe care l-am avut mulţi ani în dotare şi de al cărui zgomot de fond îmi dădeam seama abia după ce-l închideam, când mă pomeneam invadat de o linişte nefirească! Totuşi, nu mă pot împiedica să observ că vuvuzeaua-i ca maneaua (singular special ca să iasă rima!). Toată lumea o blamează, dar mulţi şi-ar dori una! Se fac concursuri cu vuvuzele ca premii, iar suporterii europeni şi le-au procurat şi abia aşteaptă să se afişeze cu ele pe stadioanele de pe bătrânul continent, ca semn distinct că ei şi-au permis safari. Ziariştii şi comentatorii noştri „de la faţa locului” confirmă că nu vor putea onora solicitările tuturor celor din ţară care îşi doresc şi ei ceva: vuvuzele, ca să aibă şi gura lor în ce sufle. Ar fi bune pe la mitinguri, mai ales că se vor muta de-acum pe la Cotroceni şi ce ar altceva ar putea angoasa cucuveaua, decât vuvuzeaua?!

Dar apropo de comentatorii noştri sportivi, Sorin Hobana este unul din clubul fiilor taţilor lor. Club select, care îi mai cuprinde pe Graur, Enăchescu şi Naum. Cu excepţia ultimului, al cărui părinte a fost tot cronicar sportiv şi la a cărui anvergură s-a ridicat uneori, ceilalţi pot fi consideraţi nişte proscrişi ai domeniilor în care au excelat taţii lor, eşuând la această Cenuşăreasă a presei, cum e considerat jurnalismul sportiv. De curând, Sorin Hobana a fost ţinta unui editorial acid al unui confrate de-al său, comentator şi el, care l-a încadrat în categoria vuvuzeleor de lemn, cu referire la limba de lemn în care comentează. Cam subiectiv materialul, căci acela care se vrea original cu orice preţ cade în preţiozitate. Totuşi, Hobana, ca ş ialţi comentatori bugetari, dă dovadă de o agasantă suficienţă. Am să dau două exemple de la meciul Olanda-Japonia... După ce ne avertizează despre posibilele dificultăţi pe care le-am putea avea cu vizionarea, din cauza contrastului dintre zonele cu soare şi cele de umbră, Hobana ne linişteşte spunând că problema se va rezolva în timp, una dintre cele două zone urmând a câştiga teren în detrimentul celeilalte, după direcţia în care va binevoi a se mişca soarele! Deşi nişte geografie combinată cu puţină logică ar fi rezolvat dilema, i-am considerat-o licenţă SF, domeniu în care a fost crescut şi cu care o fi cochetat în juneţe. Pe urmă, însă, comite lufturi repetate la interpretarea statisticii. După câteva minute se miră că olandezii avreau posesie vreo 77%, „mai ales aşa de repede”! Păi domnu’ Havana, dacă aveai la bază o facultate tehnică, precum colegul Naum, ai fi ştiut că cifrele alea trebuie validate în primul rând de timp, cât mai mult timp! Păi în primele 15 secunde echipa care are lovitura de începere poate avea 100% posesie! Este ca şi cum ai face sondaj pe un eşantion de 5 persoane, nimereşti într-un grup de minoritari şi decretezi că partidul cu vioara va câştiga alegerile! Fapt e că domnu’ Copacabana s-a tot mirat că, pe parcurs, statistica revenea la parametri normali pentru partida respectivă. Oricum, dacă vom avea vreodată meciuri cu extratereştri, domnu’ Sorry Hobana rămâne clar prima opţiune...