Cei cu sufletul şi cu voinţa liberă

"Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor!" (Mt. 5, 3)

De multe ori ne-am întrebat ce înseamnă să fii sărac cu duhul. În popor tradiţia împământenită este aceea de "om fără multă minte" sau "nebun". Săraci cu duhul sunt însă oamenii smeriţi, aceia care nu văd nici un fel de bogăţie duhovnicească întru ei, aceia care nu conştientizează nici o vrednicie personală în sufletul lor şi care simt păcatele lor ca pe o mare povară, căindu-se pentru ele.

Astfel de săraci vor moşteni cea mai mare bogăţie, adică Împărăţia cerurilor! Însuşi Mântuitorul Îşi începe învăţătura Sa prin a-i ferici pe cei săraci cu duhul, aşezându-i pe aceştia care deţin smerita cugetare la temelia vieţii duhovniceşti. El S-a făcut Chipul desăvârşit al desăvârşitei smerite cugetări. A binevoit să îmbrace haina smereniei pentru a ne arăta practic înălţimea cerească a acestei învăţături ce este şi virtute, considerată des de oamenii societăţii de astăzi un lucru josnic. Vedem însă că întreaga viaţă pământească a Mântuitorului stă sub acest aspect, al întruchipării smereniei într-o formă văzută pentru a ne da exemplul suprem. Temelia pe care o pune Hristos Domnul, Arhiereul Veşnic, este asemenea constructorilor care toarnă la temelia marilor clădiri materiale scumpe - fier sau beton - pentru a fi capabile să reziste marilor greutăţi. Iisus aşază aşadar o temelie ce înalţă casa mântuirii, punând în locul banilor virtutea sărăciei.

Noi, oamenii de azi, ne străduim să strângem averi pentru a ne înălţa case mari, dar... oare cu ce folos, când Mântuitorul ne învaţă tocmai contrariul, să risipim bogăţiile căci prin risipirea lor în mâinile săracilor vom construi casa cerească. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că cei săraci cu duhul sunt cei cu sufletul şi cu voinţa liberă. El aminteşte că cei smeriţi, dar nu de bunăvoie, vor fi lăsaţi la o parte de Hristos căci El va lăuda "pe cei blânzi şi liniştiţi" (Is. 66, 2). (Marius Adrian CĂLIN)