Doru POPOVICI

La sfârşitul săptămânii trecute, nişte sportivi români au reuşit nişte performanţe pe care nimic, absolut nimic din ceea ce se petrece în jurul nostru, nu le justifică. Spre deosebire de alte ţări, care nu declară sportul prioritate naţională şi nici pe sportivi drept „cei mai buni ambasadori”, în schimb îi susţin prin toate modalităţile posibile (şi legale!), începând cu serioase reduceri la impozitare pentru cei care sponsorizează activităţile sportive (dar şi culturale: expoziţii, concerte, editare de cărţi), noi, care ne îmburicăm la orice realizare mai acătării şi ne grăbim să ne tragem în poză alături de eroii de-o zi (că din următoarea îi ignorăm complet), nu găsim pentru sport decât sume comparabile cu cele investite în şcoală ori în sănătate. Adică aproape zero. Ei bine, mai mult autofinanţaţi, adică aducând bani de acasă, poloiştii români au măturat... apa în care se bălăceau ceva olandezi, englezi şi ruşi, câştigând fără emoţii grupa de calificare la Campionatul European. Iar asta, în condiţiile în care singurul bazin omologat la nivel internaţional (din toată ţara!) este tocmai cel de la Oradea, une a şi avut loc acest turneu de calificare. Şi nu uitaţi că de ceva zeci de ani, polo este singurul sport care s-a calificat cu regularitate la Olimpiade, Mondiale, Europene. Şi multă vreme n-aveam nici măcar bazinul ăsta! Aşa cum pentru sărituri în apă, continuăm să n-avem nici unul, sportivii noştri antrenându-se, cum bine se ştie, prin sărituri... pe saltea! Ca ăia de prin Insulele Polineziene care sar din copaci atârnaţi de liane prinse de glezne! E drept că la ăia rata mortalităţii e niţel mai mare. Iar faptul că din când în când câte un săritor se mai califică şi el la competiţii importante ţine tot de miracol, ca şi la polo.

O altă minune a avut loc la gimnastică: antrenori nu mai avem, sportivii (mai ales sportivele, care altădată monopolizau aurul) nu se mai înghesuie la celebra sală din Deva, o dărăpănătură intitulată pompos „Centru Olimpic Naţional”, fetiţele alea continuă să stea într-un fel de cazarmă, rupte complet de lumea reală, dar şi de şcoală (lucru pe care-l deduc din exprimarea lor care se situează undeva la limita dintre infantilism şi şcoala ajutătoare), ei bine, cu toate astea continuăm să producem medalii: mai mult bronz decât aur, dar şi aur. Sunt astea miracole sau nu? Vorba-i: cât o să mai ţină?