Biserica şi cultura, cultura şi biserica

Primul sentiment pe care ţi-l poate da vizionarea unui concert de muzică clasică într-o catedrală, precum catedrala Sf. Ştefan din Viena, este acela că omul a desacralizat absolut total valoarea şi simbolismul atât de adânc al Bisericii, de vreme ce cu toţii credem că biserica este „casa lui Dumnezeu”, locul unde fiecare încercăm să ne „conectăm” sufletul, mintea şi trupul cu cele ale divinului, unde umanul se împleteşte prin rugăciune cu cele spirituale.

Ai avea iniţial sentimentul că această lume Occidentală, pe care majoritatea o respinge, dar de unde, de ce să nu recunoaştem, preluăm adeseori sursa financiară şi nu numai, se află într-un impas major, într-un impas al „necrozării” şi al „descompunerii” sub impulsul dat de diferite dictoane specifice lumii occidentale.

De fapt, din această observaţie se poate observa şi o realitate care ne înconjoară pas cu pas, realitate pe care o identific ca o boală cronică a creştinismului ortodox.

Tot timpul vedem pe ceilalţi ca cei care nu au ajuns încă la valoarea noastră, dar uitând şi noi de fapt de propria noastră valoare, de frumuseţea Ortodoxiei şi de ce nu, de marea sa iubire. Nu intru în detalii cu alte exemple, pentru a nu-l obosi pe cititor.

Care este miza prezentei opinii? Vreau să arăt că spaţiul Occidental promovează cultura chiar şi prin intermediul Bisericii, şi pornind de la această opinie, să arătăm că şi noi am putea înţelege mai bine, ba chiar am putea pune mai mult accent şi pe acest aspect al Bisericii, de a fi şi o propovăduitoare a culturii. Însă ce fel de cultură?

„Definiţii” ale Bisericii

Biserica poate fi adeseori înţeleasă numai din perspectiva definiţiilor cu care deja ne-am obişnuit.

Aşadar, Biserica este „spaţiul sacralităţii” unde omul se întâlneşte cu Dumnezeu, este spaţiul rugăciunii şi „casă a lui Dumnezeu”, loc al primirii Trupului şi Sângelui lui Hristos, ca merinde pentru viaţa de veci.

Dar Biserica nu cred că trebuie să fie privită numai printr-o asemenea definiţie, deşi cea mai simplă definiţie care-i poate fi dată este cea de „sinaxă a oamenilor uniţi în Duhul Sfânt”, conform imaginilor neo-testamentare. Biserica nu reprezintă numai un spaţiu liturgic, sacru, ci şi un spaţiu în care cuvântul Domnului se aude mereu, este mereu propovăduit şi în care, fiecare Duminică este o pătrundere în taina şi misterul Învierii lui Hristos. Aşadar, Biserica trebuie să nu îşi uite rolul liturgic, sacramental, dar nici pe cel cultural pe care l-a avut de-a lungul timpului, acela de a fi şi transmiţătoare a unei culturi, care nu s-a îndepărtat de realităţile umane, ci a încercat mereu să le pătrundă în adâncimea ei, oferindu-i noi soluţii.

Cultura Bisericii

Cultura Bisericii stă în a forma modele după Modelul suprem, de-a oferi învăţăturile acestui veşnic Model, de a oferi acea suflare nouă de viaţă, care este învăţătura lui Hristos.

Creştinismul nu este numai o religie în genere „adusă” de Iisus Hristos; este în primul rând un mod nou de viaţă, care poate să transforme, să pneumatizeze şi să ofere noua noutate a lui Hristos: chemarea la iubire. Cultura Bisericii stă şi în cele „materiale” ale ei, precum icoanele, cărţile sfinte, manuscrisele, obiectele de cult, care sunt mărturii incontestabile a unei culturi care nu a apărut de ieri, ci de două milenii. Este o cultură care vorbeşte prin smerenie, prin credinţă şi prin dragoste. Este o cultură pe care o descoperi numai în măsura în care lepezi cele ale lumii ca să-l descoperi pe Dumnezeu.

Nu trebuie uitată aici nici realitatea de veacuri bune că pe lângă biserici şi mănăstiri se putea „buchisi” tainele abecedarului, aici se găseau şcoli de psaltichie, etc. Nu trebuie trecute sub trista umbră a uitării nici monumentele de artă creştină, care dau mărturie despre tendinţele culturale ale unor epoci de mult apuse.

„Categorisirea” faptei

Înainte de a da un „verdict” cu privinţă la fapta „impardonabilă” a Bisericii Catolice de a permite susţinerea concertelor în marile catedrale, aş vrea să trag câteva semnale, pe care personal le găsesc pozitive.

De vreme ce şi aşa, Biserica Catolică se confruntă cu un absenteism în masă, poate că acest concert a reuşit în genere să adune pe credincioşi lângă masa altarului şi să le întreţină prin muzică clasică – ce-i drept – sentimentul religios, pe care mulţi probabil nu l-au mai „trăit” de mult timp.

Dintr-o altă ordine de idei, Biserica nu respinge muzica, ceea ce demonstrează tocmai acest fapt. Şi noi avem în Biserică muzică, chiar dacă de o altă factură şi cu un alt scop. Însă nu trebuie uitat că muzica din Biserica Catolică se aseamănă în anumite aspecte cu muzica clasică.

Poate, pe de altă parte, prin acest accept venit din partea Bisericii Catolice, se încearcă o nouă stratagemă de chemare a oamenilor spre cele sfinte. Până la critică şi respingere, trebuie mai întâi să înţelegem faptele…

Alexandru PRELIPCEAN