Mircea Radu IACOBAN

În fiecare primăvară, scriitorimea este invitată la Iaşi, unde se organizează „Zilele revistei Convorbiri literare”. Oricât ar fi de atractiv şi tentant programul în sine (uneori chiar e, alteori nu prea...), principalul merit al tradiţionalei manifestări îl constituie prilejuirea întâlnirii unor oameni ai scrisului despărţiţi nu atât de sutele de kilometri, cât de tăcerea ce le înconjoară truda concretizată în revistele editate ici-colo şi rămase cronic în „cercul strâmt” al interesului local.

La „Zilele revistei Convorbiri literare”, fiecare aduce şi oferă publicaţii literare altfel de negăsit în reţeaua de distribuţie - dacă mai există o asemenea reţea naţională. Puţine, foarte puţine, sunt postate şi pe internet, aşa că întâlnirea scriitoricească de la Iaşi deschide pentru o clipă, asemenea unui flash revelator, o perspectivă altfel deplin înceţoşată.

Prima constatare: că multe mai sunt periodicele literare! A doua: mai toate ar merita să se bucure de o circulaţie în stare să le aducă şi dincolo de graniţele judeţului ori municipiului în care apar. A treia: bogăţia de formule publicistice şi de concepţii redacţionale le conferă interes şi personalitate. A patra: mai toate au un „spiritus rector” care, în conformitate cu zicerea „omul sfinţeşte locul”, a fost şi rămâne titularul recunoscut al unui proiect de grup dominat de personalitatea coalizantă. Colegiile directoare, colegiile de redacţie, sunt trecute în caseta tehnică mai mult ca să fie, să impresioneze şi să confere publicaţiei un spor de prestigiu. Iluzorie şi inutilă precauţie: revista trăieşte şi se exprimă în spaţiul cultural  cu care a izbutit să se împroprietărească prin ceea ce publică şi nu prin listele de nume, oricâtă greutate ar avea acestea.

Greu de crezut că (de pildă) revista gălăţeană „Antares” beneficiază de aportul „redactorilor externi” Ion Dumitru (Germania), A.R. Morlan (USA), Raymond Humpreys (Marea Britanie); fac-totum-ul rămâne directorul Corneliu Antoniu. În rest, copilării.

După dispariţia lui Alex. Deşliu, frâiele revistei „Saeculum” (Focşani) au fost preluate de Mircea Dinutz, care, alături de dna Nina Deşliu, asigură continuitatea unei concepţii redacţionale şi a unei ţinute publicistice remarcabile. De unde se vede că şi după trecerea patronului spiritual dincolo de Styx, „marca depusă” poate să-şi menţină funcţionalitatea.

Altfel, este cât se poate de evident că „Bucovina literară” înseamnă, înainte de orice, Ion Beldeanu, „Porto Franco” (Galaţi), Sterian Vicol (în caseta tehnică precizându-se: „redactor şef, fondator, realizator”), „Convorbiri literare”, Cassian Maria Spiridon, „Oglinda” (Focşani), Gh. Neagu, „Arca” (Arad), Vasile Dan, „Spiritul critic” (Paşcani) Leonard Gavriliu, „Clipa” (Chişinău), Aurelia Borzin, „Clipa” (Bucureşti), Dinu Săraru, „Axioma” (Ploieşti), Marian Ruscu ş.a.m.d.

Reviste apar peste tot, de la Rm. Sărat la Satu Mare, de la Tg. Jiu la Tecuci, în condiţii dificile, cu finanţări modeste şi intermitente, cu sponsorizări trudnic de obţinut şi, ades, cu adresa redacţiei în apartamentul directorului. Ar fi prea de tot să le pretindem deplină imparţialitate şi obiectivitate în tratamentul oferit autorilor locali, câtă vreme şi publicaţii aşa zis „centrale” practică la faţă de cortină creştineasca susţinere de grup. Bine măcar că „tresărirea de orgoliu” aşteptată şi necesară a făcut să dispară din sumarul anumitor reviste semnăturile de tot betege ale unor sponsori care, pare-se, condiţionau acordarea sprijinului material de tipărirea jalnicelor lor creaţii.

Şi fiindcă realizatorii acestor publicaţii se citesc între ei, avem prilejul să aflăm noutăţi care, cu siguranţă, ne-ar fi scăpat. De pildă, să aflăm că enunţul „Actualul sat global care este omenirea n-are încotro, se îndreaptă decât spre o nouă Comună Primitivă, atâta doar că acest sat global a trebuit să devină oraş universal ca să poate ajunge în noua Comună Primitivă” ar fi... poezie (autor Ion Zubaşcu, în „Familia”), ori să rămânem uimiţi în faţa precarităţii stilistice a autorilor consacraţi, analizaţi „la sânge” în „Spiritul critic” ce apare la Paşcani.

Prima (mare!) calitate a tuturor revistelor este aceea.... că există. Dacă-şi vor lua în serios misia de ferment cultural zonal, dacă vor şti să treacă peste orgolii şi vor izbuti să impună nume noi, ale unor autentice valori, într-un peisaj literar naţional confuz, ostenit şi marcat apăsat de veleitarism, îşi vor dovedi utilitatea, şi, de ce nu, necesitatea. Dă-le, Doamne, viaţă lungă!